Tot revine o idee fixă: aceea că noi, generaţia anilor 40-50, am „mâncat” viitorul generaţiilor care ne urmează, pentru că ne-am îndatorat să trăim bine, şi le-am lăsat lor „plăcerea” plăţii datoriilor. Nimic mai fals! Datoriile publice au fost folosite, în covârşitoarea lor majoritate, pentru a construi o civilizaţie materială fără precedent, de care se bucură încă şi noile generaţii: şcoli, spitale, căi ferate, aeroporturi, teatre, stadioane, autostrăzi, care au democratizat accesul la cultură, la educaţie, la sănătate, la călătorii, lucru mult mai important decât pare. Şi generaţia incriminată acum a plătit din greu pentru a construi astea, prin taxe şi impozite.

A existat o logică a acestei civilizaţii: aceea a solidarităţii naţionale şi sociale. Acum această logică a fost distrusă. Tinerii cărora le plâng de milă unii şi alţii, pentru că „plătesc” pentru părinţii şi bunicii lor, au beneficiat din plin de civilizaţia lăsată lor moştenire. Nu mai vor să plătească pentru asta? Probabil, dar asta pentru că nu mai au cu ce. Între timp ei au nimerit într-o altă civilizaţie, a lui „fiecare pentru sine”. O civilizaţie în care totul a devenit marfă, şi în care riscul nu mai este împărţit între membrii societăţii, ci doar o mână de „aleşi” sunt la adăpost de orice risc, pe cheltuiala tuturor. Veniturile tinerilor au scăzut dramatic, în termeni reali, pierderea de putere de cumpărare fiind acoperită de accesul facil la credit. Iar creditul ăla are nişte costuri mai mari decât credem noi acum. Criza datoriilor suverane este nimic pe lângă criza datoriilor private.

Nu, nu suntem totuşi într-o ciocnire a „generaţiilor”, ci tot într-una a civilizaţiilor, din sânul civilizaţiei occidentale. O civilizaţie bazată pe solidaritate versus o civilizaţie bazată pe individualism feroce. Până la proba contrarie, civilizaţia bazată pe solidaritate a fost de departe cea mai performantă. Iar costurile ei au fost, la o mai atentă citire a realităţii, mai mici decât cele ale actualei civilizaţii, ieşită din mintea ideologilor neo-conservatori. Când vom înţelege asta, va fi totuşi prea târziu pentru a mai putea schimba ceva…

de Constantin Gheorghe