-Pot sa iau cuvantul?
Toata lumea intoarce capul. Nu foarte prietenos. Cel putin unii dintre ei, macar cei pe care-i cuprind cu privirea periferica extinsa la maxim, se asteapta sa nu fiu chiar in tonul intalnirii. Seful sedintei, un domn corpolent care pare lipit de scaun, de undeva dintr un colt, incearca sa schiteze o opozitie muta.
-Am vazut aici cinci personaje, cinci candidati interni pentru europarlamentare, continui imperturbabil, suficient de rapid cat sa nu apuce sa ma intrerupa. Superbi, corecti, reprezentativi. Domnul din stanga, fost militar, actual corporatist concentrat pe parafraza civila a strategiei, „proiectul”, un cuvant indeajuns de cuprinzator cat sa nu insemne nimic concret, usor dezlanat si balbait dar cunoscator al parabolelor actuale suficient de acceptabile in materie de politica, domnisoara imberba si emotionata…
-Aveti o intrebare pentru candidati? Domnul coordonator isi regaseste suflul pentru moment, simte pericolul care urmeaza, devine agitat.
-Sigur, dar trebuie sa termin ce am inceput. …emotionata si mai ales inocenta. Ma prefac surd la intrerupere. Actuala celebritate intr-o comuna limitrofa unui oras mare, plina de bune intentii dar cu universul blocat acolo, urmeaza un domn care crede ca albastrul cerneala al costumului inseamna optimism, bun gesticulator si prin asta, evident, crede dumnealui, un bun comunicator, este trainer intr-o zona motivationala destul de obscura dar perfect capabil sa enumere platitudini sub forma de revelatii semi-mistice, apoi avocatul, contrar asteptarilor, doar un rocker supraponderal incaltat in cizme cu carambi inalti si vesta de piele, socialist agresiv cu un argument pentru orice, care scruteaza incaperea in cautare de victime, suficient de coerent dar incapabil sa-si ascunda atitudinea de tocilar neintegrat si neplacut de femei al clasei si un diasporean linistit, traitor in Elvetia si vorbitor de romana graseiata pe frantuzeste, prea tehnic si prea ambiguu pentru auditoriul pe care se straduieste sa-l domine prin blandetea, rapid invatata, specifica occidentalilor care intalnesc culturi inferioare…
-Intrebarea!? Aproape zbiara exasperat seful sedintei. Toata lumea se foieste. O domnisoara draguta din fata mea simte nevoia sa se ridice dupa apa.
-Voiam doar sa aflu daca vreunul dintre dansii stie numele presedintelui Chinei… Si aproape ca ma ia vantul rasufletului de usurare din camera, unii rad, incordarea se risipeste, rockerul supraponderal cu un tricou prea stramt si prea alb pentru volumul abdomenului sau intreaba zgomotos „cine ma-sa e asta…”, referindu-se la mine, presedintele ridica din umeri, timpul trece, cineva din public raspunde in gluma ca e Kim Jong Un, imi iau geanta, fur ultimul biscuite, e clar ca nu stie nimeni, deschid usa, plec.

In realitate nu am avut aceasta interventie. Pana la biscuite, de fapt, n-am spus nimic. Era prea senina atmosfera sedintei de partid de opozitie la care am fost astazi, invitat fiind de un cunoscut de pe facebook. Prea senina si prea goala, un soi de whisfull thinking impartasit in comun intr o completa necunostinta de cauza a pericolelelor care pandesc Europa, incapabila de raspunsuri sau de problematizari reale, complet anosta si scolareasca. Un nou desant de yesmani care sa adanceasca ruptura, poate exagerez, poate toti sunt asa, indiferent de unde vin. Nu stiu, poate asa arata politica la nivel mic. Un fel de sezatoare de ciudatei care se plictisesc acasa.

de Tudor Dumitrascu