Sunt fan Peugeot. Mi se trage din adolescență. Ceva filme franțuzești, dar mai ales niște prieteni ai părinților mei, care-și aduseseră un 504 din Maroc. Suntem în anii 1970, când mulți specialiști români: profesori, ingineri, medici, agronomi, lucrau în străinătate, mai ales în nordul Africii, prin Orientul Mijlociu, și chiar în SUA.

L-am condus. Mi-a plăcut, mi-am dorit mereu un Peugeot. N-a fost să fie. Dar în anii 1970 am tot condus(mărturisesc, uneori și fără carnet, nu aveam 18 ani!) Mini ul unchiului meu, inginer constructor. L-a adus din Germania: construia hotelurile alea de pe malul Balticii. Am condus și Renaultul 16 RS, parcă, al profesorului Mincu, cel cu ”alimentația rațională”, un om excepțional, și care avea mare dreptate în legătură cu proastele noastre obiceiuri alimentare. Am condus Mercedesul unor prieteni, adus din Maroc, unde au stat ceva ani. Fiatul 1800 al altor prieteni. Cu mașina aia a fost un episod vesel, la spălătorie: proprietarul, mic de statură, nu se vedea prea bine din mașină. Iar flăcăul care spăla striga disperat: ”Domnul cu vaporu, intrați la spălat!”

Să nu uităm Volga Gaz 21, pe care am făcut școala de șoferi, și Volfa Gaz 24, o mașină la fel de nărăvașă ca și Fiatul 125. Nu stătea liniștită pe șosea, mai ales pe ploaie, nici s-o pici cu ceară!

Am avut drept primă mașină un Fiat 125 S, la mâna a doua. Era mai plin de plumb pe uși decât un cârd de rațe, în sezon de vânătoare. Pe vremuri plumbul ținea loc de chit! Mașină excelentă, dacă făceai abstracție de tendințele ei sinucigașe pe ploaie și oricând depășeai 120 de km/h. Și eu cam depășeam!

Că până la urmă m-am ales cu vise, și cu neaoșa noastră Dacie, asta e viața: crudă!

Mi-am adus aminte de astea văzând noul Peugeot 208. Care a luat în greutate, și are pe el tot felul de drăcii, inclusiv farurile alea ca niște colți de felină. Prețul este și el măricel spre mare. Oricum nu voi face decât să visez. Ca în tinerețe. Dar uitatul la poze nu costă, nu?

de Constantin Gheorghe