Situația de acum a României îmi amintește de un banc din anii 1970, despre URSS. Conducerea de partid și de stat, în frunte cu Brejnev, ajunge la concluzia că se alege praful de șandrama, și că trebuie să facă schimbări. Dar ce fel de schimbări? Văzând că nu ajung la o concluzie, cheamă savanții, le dau un purcoi de bani, să facă o mașină a timpului, și să-l aducă pe Lenin în prezent. Ceea ce și fac!

Conducerea PCUS(b)discută cu Lenin, care le cere un răgaz, să vadă ce și cum prin URSS, să se documenteze. Și după o săptămână vine să le spună ce și cum. Brejnev îl întrebă: ”Ei bine, Vladimir Ilici, te-ai luminat? De unde începem schimbarea?” La care Lenin îi răspunde, calm: ”Eu zic să începem cu plecarea mea în Elveția!”

Cam pe aici suntem noi! Toată lumea e de acord cu eșecul statului, toată lumea vrea schimbare, resetare, aia, aia. Dar NIMENI nu știe de unde să înceapă schimbarea! Singurul consens este cel privitor la refuzul schimbării, pentru că toți cei aflați acum la butoane ar avea de pierdut. În plus, pe cine să aducem din urmă, cu o ipotetică mașină a timpului, să ne lumineze? Că doar două momente luminoase cât de cât sunt în istoria statului român, ca mecanism de solidaritate socială și națională: este momentul pașoptist, cel care a produs statul român modern, și momentul celor douăzeci de ani glorioși, sfârșitul domniei lui Dej și începutul celei a lui Ceaușescu. Doar că, ce să vezi? Ambele momente au fost produse de personaje colective. Căci nici Cuza nu era de capul lui. Iar Carol I, Ferdinand, Carol al II lea sunt, fiecare în felul lui, surse de ratare a statului român.

E clar că nu mai putem continua așa. Dar nici nu ne duce mintea să dăm un conținut schimbării. În afară de retorică de doi bani nu ne vom alege cu nimic.

Așa că trăiască lupta pentru pace și ciorba de potroace!

de Constantin Gheorghe