Este greu să te reinventezi de atâtea ori într-o viață. Începi să nu mai știi cine ești.

 

Cât despre viitor, ce ar fi de spus? Care viitor? Trăim de parcă nu am mai avea viitor! Nu ne mai putem proiecta imaginea mai departe de ziua de azi. Și se vede asta după felul în care (nu) reacționăm la cele ce se întâmplă, și în țară, și în afara ei. Nu reacționăm pentru că nu înțelegem. Mintea noastră nu mai poate procesa potopul de informație care ne îneacă, și se apără cum poate: refuzând să mai gândească!

Și dacă ar gândi, ce ar ”vedea”? Un haos, un vârtej de schimbări, fără sens, cel mai adesea, într-un joc de putere fără reguli, pe care nimeni nu-l mai poate controla. Așa ceva nu are cum se termina bine!

Atunci cum să spun că 2020 va fi un am mai bun, sau mai rău, când nu mai știu ce este bine și ce este rău? Va fi, atât. Timpul curge cum vrea el. Nu se oprește. Și nici nu-i pasă de cei peste care trece. E insensibil la orice: suferință, bucurie, tristețe, fericire. El doar trece. Nu-i pasă de unde vine, și unde se duce. Într-un fel e ca noi, românii: nici nouă nu ne pasă de unde venim, și unde ne ducem.

Speranța există și ea pe undeva, strivită de realitate. Încearcă să supraviețuiască, dar nu pare să-i iasă exercițiul ăsta. Cum nu ne iese nici nouă.

La mulți ani! devine un soi de automatism. Ceva ce trebuie să spunem, la trecerea dintre ani. Îl spunem, și avem sentimentul datoriei împlinite. După care ne întoarcem la curgerea nemiloasă a timpului, care nu iartă pe nimeni, pentru că el, de fapt, nu există decât în mintea noastră.

de Constantin Gheorghe