Povestea, rezumată, ar fi așa: pentru că statul american oferea subvenții, în anii 1980 mii de fermieri și proprietari de pământ din sudul Statelor Unite au plantat păduri, și ca o formă de economisire, pe post de pensie. Iar acum bat din buze, pentru că, pe piață, lemnul de pin este la o valoare incredibil de mică. Este supraproducție de lemn de pin. Probabil, zic eu, și în legătură cu starea sectorului imobiliar, de obicei tipul ăsta de lemn, dacă nu greșesc, este folosit în construcții.

Una peste alta, orice investiție, fie că e vorba despre fonduri de pensii, fie că este vorba despre astfel de scheme, are un grad de risc, mai mare sau mai mic. Cum să minimizezi riscul? Habar n-am. Cei cu bani pot apela, tocmai pentru că au bani, la diversificarea portofoliului de investiții. Dar amărâții? Ce să economisească, dacă le ajung banii de la o lună la alta?

Acum mai este o problemă: în contextul schimbărilor climaterice, împăduririle par o soluție accesibilă și ieftină. Sunt atâtea terenuri degradate, atâția munți cheliți. Proprietarii privați ar putea fi stimulați fie să nu mai taie, fie să împădurească, printr-o schemă care să le asigure o pensie publică mulțumitoare. În fond vorbim despre riscuri care nu pot fi gestionate individual. Iar statul își poate scoate banii pentru pensiile plătite, în timp, accesând masa lemnoasă a celor care primesc pensii pentru a accepta împădurirea.

În aceeași ordine de idei am putea gândi o schemă și pentru terenurile agricole degradate. Statul le-ar putea cumpăra, amenaja, pentru a le aduce la starea în care pot fi din nou utilizate, și arendate familiilor tinere, care vor să practice agricultură tradițională.

Statul poate, dacă e inteligent, să fie soluție, nu problemă. Cu condiția să vrea, și cu condiția să renunțăm, toți, la gândirea în clișee.

de Constantin Gheorghe