Nu poți fi altcumva decât trist, văzând halul în care a ajuns țara asta. O societate făcută bucăți, pe care doar inerția o mai ține laolaltă. Doar că la primul strănut mai tare se destramă! Sensul identității, pierdut! Sensul solidarității, pierdut! Rațiunea de a fi, pierdută! Supraviețuim, în loc să trăim! Și supraviețuirea, în cazul de față, nu e o virtute, nu e o faptă de vitejie, o dovadă de curaj. Nu! Este o dovadă de prostie! Pentru că am putea trăi! Ca oamenii! Nu în bunăstarea occidentului, dar demn, fără să ne umilim în fața altora. Dar nu vrem!

Nu traversăm cea mai grea perioadă e existenței națiunii române. Greu a fost în WW I, în WW II, greu a fost când pierdeam rând pe rând teritorii, greu a fost în timpul foametei, în anii stalinismului. Greu a fost în tranziție! Greu a fost în austeritatea sfârșitului ceaușismului. Dar nu e acum. Acum, cu puțină înțelepciune, am putea trăi decent. Ne-am putea dezvolta. Am putea fi mai generoși cu cei care au rămas în urmă, pe care tranziția i-a uitat. Dar nu vrem. Noi nu vrem decât moartea dujmanilor. Covârșitoarea lor majoritate fiind dușmani închipuiți. Plăsmuiți de mintea noastră. Alibi pentru eșecuri personale, pe care avem lașitatea de a nu ni le asuma.

Avem nevoie de un făcător de pace. Societatea trebuie pacificată, vindecată de psihoza războiului cu toți și toate. Societății îi trebuie modele pozitive, îi trebuie un proiect de viitor. Niște elite responsabile, nu lacome, disprețuitoare și conflictuale, ca acum. E timpul să fim pur și simplu oameni, nu doar supraviețuitori ai unor războaie inepte! Dar chiar înțelegem ce e cu noi?

de Constantin Gheorghe