Eram la biserică și văd o bătrânică mergând stângaci cu bastonul. Avea pielea brăzdată de riduri, spatele aplecat, un tremur în luciul ochilor, și era înconjurată de un aer apăsat.
Cunoaștem tipologia, avem cu toții în jurul nostru bătrâni siderați de viață, care văd în bătrânețe o povară. Cum era vorba aia, „bătrânețe, haine grele”?! O compătimeam. De fapt, îmi compătimeam propria-mi bătrânețe ce va veni. Totuși, apare ca de nicăieri un gând: „și dacă este un ajutor această bătrânețe?..”

Seneca spunea că „avem nevoie de o viață pentru a învăța să trăim, apoi murim”.
Ce șansă mai bună de a reveni la acel crâmpei lăuntric, dacă nu bătrânețea? Când puterile și simțurile te lasă pe rând, obligându-te parcă la introspecție. Nu mai ai putere în exterior, dar ce șansă de a dobândi soiul ăla de putere inefabilă, cea interioară. Oare pierzându-și dârzenia exterioară, nu o capătă – bătrânii – pe cea interioară? Dârzenia detașării. Nu devin mai smeriți, mai prezenți, pregătiți …împăcați?

de Constantin Nica

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.