Cu această ”Scrisoare către Marcella”, Porfir, ucenicul cel mai apropiat al lui Plotin, propune o foarte scurtă, dar bine structurată, sinteză de theologie filosofică. Brevitatea textului e suplinită de cea mai elegantă retorică posibilă în epoca elenistică (în rest, o eră decadentă & bombastică, unde fantasmarea ținea loc de discurs curent). O scriere armonioasă, așadar, succintă și exemplară pentru evoluția theologică a neoplatonismului.
Rândurile din partea a II-a a textului vorbesc despre viața ascetică a filosofului, despre ascensiunea contemplativă spre Zeu, spre Sursa Ultimă a devenirii. Modelul paradigmatic al Zeului este înțeles printr-o scară a virtuților – singurele reazeme ale sufletului pe calea desăvârșirii. Asta a făcut ca în comentarii, ”Scrisoarea…” să fie considerată cel mai adesea ca fiind un ”text etic”. Desigur că e prea puțin să se spună doar asta. În realitate e un adevărat testament prin care moștenirea păgână se transferă mai departe. Spre Boethius, de exemplu, și spre alții.

de Mario Barangea