În binecunoscutul ton pesimist cu care îmbrăcăm România, în fiecare discurs individual ce produce calamități seismice doar cimentului ce înglobează cutiile noastre de chibrit destinate de Ceaușescu proletariatului, România ar fi bine să-și declare război sieși. Ar putea începe cu sărăcirea și împuținarea umanului(echivalentă cu o dezumananizare tot mai pronunțată și vizibilă), cu ignoranța ridicată la rang de reușită socială cu aromă de țoapă provincială șovăitoare, cu impostura promovată ca valoare națională în foarte multe domenii profesionale, hăhăiala pufăitoare a spiritului deșanțat valoric sinonimă proletariatului cu bășcălia.

Avem mult timp și energie să ne măsurăm neputințele în detrimentul aprecierii spiritului creator, taciturn și harnic, ce împânzește România fără a se plânge ca o lehuză. Mai pe scurt, cei care chiar muncesc se plâng mai puțin, căci sunt ocupați cu munca. Cu siguranță au și ei frustrările lor, dar nu pierd timpul să le exteriorizeze pentru a se sărăci spiritual și mai mult. Dacă sprițul aferent intervine aici mai mereu să pneumatizeze spiritul gol grohăitor către forurile superioare,  vom sărăci în fericire, de tot chiar.

Românii au uitat să zâmbească

Decontăm existența la nivel ontologic(dacă ne-ar vedea Noica?) împrejmuiți cu zimții de sârmă ai unui spirit tot mai sărac ce se adapă ademenitor cu marasmul sus pus, bine plasat, în culcușul zilelor noastre. Căușul marasmului nostru ne frânge spiritul creator, zâmbetul cu adevărat frumos ce străpunge prin tăcere incultura, ignoranța și prostia trufașă. Se împuținează acest zâmbet, de care ne este dor, mai ales, când constatăm cu stupoare că nu îl mai întâlnim așa de des.

Sună poate pompos, dar fiecare cuvânt este ales pentru a perturba echilibrul vibrațional al cimentului ceaușit. În el stă la nivel de elevație speranța mea longevivă de a stârni măcar curiozitatea de a ne vedea sub lupă. Și da, România ar fi bine să-și declare război. M-aș bucura să sublinez utilitatea acestei sintagme” ar fi bine”, pe care o știu de la profesoara mea de latină din liceu.

Expresia ”trebuie” sună prea brutal și poate leza anumite sensibilități, prin urmare formularea ”ar fi bine” implică o sugestie, o recomandare pe care interlocutorul cititorul ar putea (și ar fi bine în același timp!) să o digere mult mai rapid decât o chestiune imperativă.

Să ne amintim de respect, de cuvinte frumoase- Să ne salutăm vecinii și să nu facem apologia resentimentului

Prin urmare, propun să declarăm României război și să căutăm acel zâmbet la noi cei din jur. Vânătoarea de oamenie frumoși și alte elemnte artificale de acest gen ce viează edulcorarea realității nu face prea multe parale. În definitiv sau prin definiție, Altă faptă mai bună României nu văd să putem face, fără astfel de elemente precum- cele cu hastag sau rezistență lipsită de ontologie. Să ne amintim de respect, de cuvinte frumoase. Să ne salutăm vecinii și să nu facem apologia resentimentului, căci știm cel mai bine că trebuie să protestăm din convingere și nu din resentiment.

Ar fi bine să declarăm război României și să recunoaștem vina noastră de a fi mai inculți, mai proști, mai ignoranți fără să mai arătăm comod și reconfortant cu degetul spre familie, comunitate, politicieni, dar pentru acest lucru știu că trebuie să se mai nască o generație care să munceacă mai mult fără a poza în lehuză și să ducă tăcerea la nivel de artă. ”În capul care tace și face, incultura nu mai zace- În capul care rezistă, incultura tot persistă”–cântecel popular spontan ce nu are pretenția să devină vreun dicton al unei generații, ci doar amintește de cei ce vor salvgardarea națională cu # și fără România.

Autor: Filimon Dumitru Alexandru