I-l dai? E la indemana! Batran sau olog, copil, puradel, cu mintile ratacite sau doar prefacut, iti zgarie geamul masinii, vinde flori sau plimba niste icoane soioase, mereu pute. Ii dai leul ala atarnat langa cafeaua din cotiera? Te-ai gandit vreodata la cum faci asta? Care e impulsul, cum selectezi daca o faci sau nu? Suna stupid? Ce te articuleaza pe tine, ce se misca acolo? Cum crezi ca te vezi din afara?

Ranjind sau cu ochii in pamant?

In cultura noastra mila este o slabiciune. In sufletul celui mai credincios-statistic popor al Europei solidaritatea umana in fata unei nenorociri intamplatoare tinde catre zero. Tu stii mai bine ca te pacaleste dintr-o singura scanare in scarba a boschetarului care-ti racaie portiera masinii tale adusa din Germania. I-l dai pana la urma dar cu o sila indescriptibila. Niciodata n-o faci pe gratis, il strigi pe Dumnezeu, pe Sfantul Petru si tot completul de judecata de pe partea cealalta ca sa fii sigur ca-s a notat. “Ba, i am dat, ce mai vrei?”, te zburlesti la ceruri daca-ti pare ca nu raspunde nimeni. Prapaditul ingana o multumire, ridici repede geamul ca pute, “…’te dracu’ de betiv, sper sa crapi…”
Tocmai ai trecut prin experienta milei.
Nu e nimic nou. In acest dublu standard traim cam toate tipurile de conexiune cultural-religioasa, neexcluzand de aici bineinteles nici gnosticii sau ateii declarati dar traiti pe aceste pamanturi si impanati de aerul locului. Mai tragic este ca asta arata exact cat de saraci suntem noi, bogatii. Si cat de abrutizati. Dispretul fata de oropsitii societatii vine din alienarea noastra primordiala. Din frica. Din frica propriei prosperitati perisabile, descoperita recent – la prima generatie. Din meschinaria unui individualism vulgar si ciuruit de complexe de superioritate iluzorii. “De mine cui i-a fost mila, ma!?” e argumentul fundamental. Da, suntem rai instinctiv si visceral, diferenta fata de ceilalti fiind doar ca ei sunt si prosti.

Tu nu! Tu te ai descurcat!

de Tudor Dumitrascu