Ca tot ma simt dator pe inflatia asta generalizata de specialisti in Islam (in realitate chiar am citit multe opinii pertinente), si ca sa zic rapid: nu, nu sunt specialist in sunni, shiia si alte din astea, mai degraba sunt cititor despre structuri si amprente arhetipale, pentru ca arhetipurile nu se aplica doar in antropologie, adica nu se refera doar la cum sunt oamenii, ci si la ce fac ei. Iar ramura care se asociaza istoriei in specularea similaritatilor structurale ale evolutiei noastre pe pamant se numeste istoria civilizatiilor.

Pentru ca in cautarea analogiilor exista o doza mare de speculatie. Istoria poate ajunge (idealizand, desigur) la o varianta foarte aproape de o stiinta exacta, insa ridicand punctul de observatie, istoricii civilizatiilor incearca sa gaseasca paradigme extrem de vaste care sa se explice reciproc. Azi doar un psihopat ar putea pretinde ca intelege subsecventele si conexiunile evenimentelor din Orientil Mijlociu – acest cliseu etic si tehnic specific noua – al specialistului – iar pacatul originar al expertilor este ca de cele mai multe ori nu reusesc sa se detaseze de informatia pe orizontala.

Pai poate e timpul sa vorbim despre curentii de profunzime care ne determina existenta lasand putin detaliile sa se aseze. Credeti-ma, nu le stie nimeni inca.

Istoricii civilizatiilor spun, foarte pe scurt, ca indiferent de era strict cronologica cu care se identifica, civilizatiile urmeaza un parcurs evolutiv fundamental asemanator. Adica nu identic, atentie, de retinut, ci pasibil de a fi comparat. Ce este o civilizatie? Este un ansamblu cultural, material si spiritual de mostenire comuna. Cu o radacina identificabila, relevanta structural si cu evolutii contemporane intr-un areal spatial/geografic vizibil delimitat. Long story short, azi vorbim despre civilizatia Islamului (a se notifica punctul de comuniune a unui vast areal geografic, etnic, etc – religia), la fel cum vorbim despre ceea ce unii numesc civilizatia iudeo-crestina (acelasi tip de eticheta – componenta spirituala), dar indeobste se foloseste conceptul de civilizatie occidentala. Civilizatiile  evident ca nu sunt structuri fixe si evident ca nu apar din neant, ele sunt vii, decurg unele din altele, au evolutii ascendente, de multe ori aparent entropice, haotice, dar in realitate cu parcursuri si etape identificabile. Ele nu sunt obligatoriu omogene etnic – cum e cazul Chinei, ci mai degraba multi-etnice pentru ca spatiul comun pe care il impartasesc depaseste barierele, sa le spunem, nationale. Scurtez si mai mult – apogeul unei civilizatii este atingerea punctul intern de echilibru. Stabilitatea, prosperitatea, pacea. Cum se ajunge acolo e putin important din perspectiva asta, razboi, negociere, aculturatie, whatever, organismul tinde catre echilibru iar calea pe care o urmeaza, in linii mari, este similara. Pare frumos dar partea nasoala este ca de multe mii de ani facem cam acelasi lucru. Atingem locul asta dupa care ne ducem de rapa.

Care este punctul de echilibru? Toata lumea a auzit de pax romana. Acela este. Pentru ca civilizatiile – de la cretani si egipteni incoace – traduc punctul de echilibru in asamblarea unui stat centralizat care intotdeauna inseamna un imperiu dominant. Finalul luptei pentru putere, mai cinic fie spus, momentul cand winner takes it all! Terminologic se foloseste conceptul de „imperiu universal” al unei civilizatii si se refera la atingerea apogeului cultural, material dar si politic al celor care impartasesc mostenirea comuna luata ca punct de reper. Desi exista o disputa, romanii au construit imperiul universal al civilizatiei elenistice, pentru ca spre deosebire de imperiul macedonean – instabil si strict legat de creatorul lui – romanii – elenizati in profunzime – au fost cei care au castigat jocul epocii lor. A se remarca cum eticheta in acest caz se refera la backgroundul comun al arealului mediteranean – elenismul – un construct cultural dominant care s-a intins din Iudeea pana in Spania, absorbind fenicieni, cartaginezi, si cam toate popoarele care depasisera epoca batei cu cremene in varf, adica pasibili de a intelege si asuma inaltul grad de sofisticare al culturii grecesti. Nu, n-a fost si cazul nostru…

Prabusirea Romei a insemnat prabusirea civilizatiei elenistice. Mostenitorul imediat al acesteia – Bizantul – a inglobat insa o alta plaja de locuri comune care-l au definit, iar explicatia suverana este de natura geografica. Bizantul nu mai corespundea Mediteranei, pulsatia sa a fost mai degraba continentala, oarecum europeana (ne a prins si pe noi) dar mai ales orientala. Crestinismul, elenismul remanent si cultura administrativa latina de pe filiera romana dar si uriasa mostenire a ceea ce numim azi peninsula arabica, succesiv sumeriana, babiloniana, persana si araba, iata de ce Bizantul a fost un creuzet civilizational de o complexitate uriasa. Un sincretism pe care il resimtim inca azi, de exemplu aici la noi, un mix cultural care explica dar si ingreuneaza enorm, la 600 de ani dupa, asezarea unei mari portiuni din Europa pe o matca bine definita. Rusia este, ca sa intelegeti complicaciunea, copilul din flori al Bizantului. Egal impartita intre occident si orient, ezitanta, niciodata suficient de mult intr-o parte. Dar, si mai important, succesorul direct si real, ba chiar si legitim al civilizatie bizantine a fost… oups… Islamul.

Tendinta civilizatiilor de a se amalgama in structuri coerente imperiale, stabile si centralizate este una foarte usor de inteles. Noi azi traim in pax americana pentru ca initial civilizatia occidentala – care preia o forma primitiva de elenism si romanitate – Europa occidentala la vremea prabusirii Romei era inca in epoca mediana a fierului, deci insuficient de capabila sa fie impregnata de elenism – dar mai ales puternica componenta etnico-tribala germanica asociata apoi crestinismului apusean, cum spuneam, civilizayia noastra (nu i-a noastra de pe aici, se vede cu ochiul liber dar asta e o alta discutie) a traversat succesiv etapele coagularii elementelor comune, a anarhiei centrifuge si luptei de eliberare, a regatelor combatante rivale – care a culminat cu cele doua razboaie mondiale – si si-a atins apogeul in stabilitatea mentinuta pe jumatate cu forta, pe jumatate cu zaharelul hollywoodian de catre castigatorii de facto ai etapei precedente – SUA. Noua Roma, noul Bizant, de fapt nu e nimic nou, e doar ce voiam sa spun. Elenismul, cu niste mii de ani in urma, traversa exact aceleasi etape.

Ce se intampla cu Islamul? Da, a existat si acolo ceea ce s-a numit pax otomana! Dar inainte de asta melanjul islamic este unul la fel de usor identificabil. Spre deosebire de fractionarea etnica si lingvistica occidentala, initial doar tribala dar puternic impusa de geografia europeana, Islamul a beneficiat de imensa coeziune adusa de arabi. Aceasi limba, aceasi natie (e mult spus, semintie, mai corect), din golful Persic pana aproape de granita cu Franta, un spatiu gigantic in care ramasitele elenismului au fost maturate de spreadingul cataclismic produs de limba comuna a nomazilor care a purtat invataturile profetului. Coranul apare tarziu ca si manuscris, limba si drumurile desertului au facilitat oralitatea sa. Aculturatia si omogenizsrea migratorilor barbari s-a produs astel de la sine. Islamul devine tarziu o religie a cuvantului scris – o diferenta majora fata de traditia literara esentiala a crestinismului venita pe filiera evreiasca – si exact prin lipsa de livresc – cam cati beduini ar fi stiut sa citeasca… – se intinde practic fara obstacole. Este o religie de jos in sus, nu invers, dupa cum a fost crestinismul timpuriu, asamblat administrativ de biserica si apoi de raportul imediat cu politicul si statul. Este o cu totul alta civilizatie…

Si totusi valul migrator arab nu s-a asezat pe neant. Stravechea si uriasa mostenire a Mesopotamiei si a intregii zone roditoare a Golfului, un focar civilizational mult superior in perioada sa de glorie chiar si elenismului, a absorbit cultural valul de imigranti nomazi. Asta a facut ca elementul etnic care compune Iranul de astazi sa supravietuiasca. Mostenirea, identitatea! Islamul a fost doar punctul care a produs sinteza. La fel cum crestinismul a preluat de la elenism infatisarea sa actuala, Islamul a preluat o de la persani. Daca arabii au fost sangele islamului, portiunea in miscare, persii au fost inima lui. Cea care a pompat intraga sa arhitectura culturala. A mai fost insa nevoie de un al treilea factor care sa-i concretizeze si latura sa politica. Iar acestia au fost turcii.

Pentru ca doar cucerirea Constantinopolului a putut defini si aseza structural islamul in matca sa civilizationala actuala. Bizantul, deja infestat de orientalism si deci pretabil la a fi andocat in siajul islamic, a fost placa turnanta a lumii musulmane pentru ca a adaugat componenta sa europeana (greco-romana) adanc rationala si standardizata intregului ansamblu de factori mai degraba efemeri ai lumii semi nomade si arhaice a copiilor profetului. Din nou Bizantul a functionat ca un cuptor in care s-au topit impreuna metalele grele. Si din nefericire lectia sa este de departe cea mai putin cunoscuta strategilor si analistilor occidentali care o desconsidera apriori. Celorlalte incercari ale lumii islamice – epoca de aur a padisahilor Bagdadului – Harun al Rasid – de exemplu, le-a lipsit exact acel impuls care transforma un spatiu comun intr-o civilizatie – ideea imperiala unificatoare! Turcii l-au avut: Pax otomana. Sa mai amintesc cum cruciadele au urgentat nevoia de statalitate si unificare a lumii musulmane, ar fi inutil. Noi, europenii n-am avut niciodata obiceiul sa privim putin mai departe decat lungul nasului. N-o facem nici acum.

Iata ca nu trebuie sa fi expert in Islam ca sa intelegi ca azi, pe langa conflictul civilizatiilor despre care stie toata lumea, exista acolo si un conflict intra-civilizational. Cand pax otomana a cazut, cele trei compomente fundamentale s-au reasezat fata in fata. Turcii, arabii suniti si iranienii, toti cu pretentii aproape la fel de legitime dar mai ales periculos de ireconciliabile, acum s-au reinscris in cursa pentru refacerea echilibrului imperial. Este intoarcerea la epoca regatelor combatante de dupa perioada de recoagulare care s-a petrecut sub – sau maj bine zis „pe sub” – influenta occidentala coloniala care a functionat ca un magnet al redesteptarii. Este aici suficient material pentru un razboi mondial? Da. Pentru ca spre deosebire de turcii europenizati chiar daca insuficient – adica destul de comozi – si de arabii volatili si lipsiti de suportul cultural al unei identitati solide, iranienii, posesorii unui mix exploziv si nemaintalnit dintre identate si islam, formeaza un corp aproape integral strain intelegerii noastre. Iar intr-un fel sau altul intreaga planeta s-a asezat in transeele ciocnirii islamice, o ciocnire care nu va mai fi doar o supapa, un razboi de proxy – de marionete manevrate, ci unul cu o miza care nu poate fi decat globala. Nimeni azi nu ar mai putea tolera un imperiu universal islamic. Doar ca punctul de fierbere – point of no return – se pare ca a fost atins.

de Tudor Dumitrascu

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.