Mister popularitate din liceu avea niste probleme de abuz de putere si, normal, niste flacai perfect obedienti imprejur care-i asigurau statutul de lider. Eram si eu acolo, nu neaparat intre favoriti dar oricum, in the first row, din motive evidente de trai comod, bullyingul pe outsideri fiind preocupare cheie a grupului dominant. Bineinteles ca ma manca in cur pandind momentul dinamitarii din interior, nu ca sa-i iau locul, n-as fi reusit in veci, ci pentru ca pur si simplu puterea discretionara si absurd acceptata ma scotea din minti chiar daca-mi aducea niste firimituri de beneficii, asa ca la prima ocazie i-am convocat acolitul principal la o uneltire care viza exact daramarea statuii. Lepra s-a facut ca ma asculta cu atenite si evident ca m-a turnat cu prima ocazie. Asa a stat Tudor aproape toata clasa a doispea in izolare totala, si, ca sa intelegeti puterea leadershipului, pedepsa a fost ca nu doar grupul principal, dar toata clasa a primit interdictie sa-mi mai vorbeasca. Riposta la atacul subversiv a fost foarte smart aleasa, puteam sa fiu la randul meu tinta unui bullying dar era nevoie de ceva la care sa participe toti si sa se simta confortabil aplicand, ori bullying nu face chiar oricine. It was, anyway, a kind of drama for that age. Sa nu va imaginati ca a fost cineva amenintat, toata lumea s-a supus benevol, bine, probabil ca nici eu nu eram chiar cel mai iubit, dar totusi… Desi pare doar un teenager movie conexat cu o trauma adolescentina, concluziile au fost urmatoare:

1. Abuzul de putere e ceva firesc, nu starneste repulsie, justice spirit, revolta, nimic. E in firea lucrurilor, il acceptam fara criterii etice, estetice, de niciun fel, it’s there anyway.

2. Pupincuristii sunt baza oricarui leadership, mai ales atunci cand acesta se bazeaza pe abuzuri. Simpla actiune mimetica a trasaturilor liderului iti asigura un statut comod dimpreuna cu oroarea submisiva a celorlati. Disidenta se pedepseste prin excluziune sociala (in cel mai fericit caz) la care membrii corpului social sunt foarte fericiti sa participe.

3. Autoritatea abuziva creste perfect geometric raportat exclusiv la gradul de acceptare, cu cat idolatria este mai mare si mai intensa, cu atat dispare rezonabilitatea in exercitarea puterii.

4. Corpul social nu face politica, nu se implica, nu are pareri, doar se supune. Etica potentiala a unora dintre membri e doar o aparenta. Ea dispare la prima urma de presiune sau posibilitate de a exista in viitor o forma de presiune. Grupul majoritar – adica nu idiotii – intelege perfect ce se intampla si alege mereu cea mai comoda cale. A supunerii neconditionate.

Si 5: ca lider nu e nevoie sa ti explici actiunile, ba chiar e contraindicat. Orice astfel de precizari lasa senzatia unei dezbateri ceea ce slabeste autoritatea. Niciunul dintre colegii mei nu si-a ridicat intrebarea despre totusi de ce fusesem ostracizat.

Idolatria, care contine doua paliere – cel real, de iubire neconditionata si cel aparent – necesar pentru o buna pozitionare in raport cu liderul, este o forma naturala de adaptare la mediu. In cifre absolute varianta a doua de idolatrie este covarsitor mai raspandita, insa e neaparat necesara existenta primilor ca sa fie si solida si nesupusa niciunei critici.

de Tudor Dumitrascu

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.