La vremea aparitiei sale protestantismul a lansat, pe langa niste razboi religios fratern ingrozitor, ca na, asa am fost noi mereu, si o mare dezbatere pe care azi o putem purta, speram, ceva mai relaxati. Macar si pentru ca nu mai avem dreptul sa purtam arme.

Pe foarte, foarte scurt, Reforma a insemnat practic o modificare paradigmatica a perspectivei teologice. Ce suntem noi pentru Dumnezeu? Fiii sai iubiti si predestinati sau pacatosii condamnati la a si sacrifica existenta luptand pentru a si merita locul in dreapta Tatalui. Nu-mi sariti in cap, intrebarea e mult mai complexa dar nu e loc aici pentru asta. In mare, e bine de stiut macar atat. Asteptam sa ne curga prin vene vointa lui Dumnezeu sau facem tot posibilul sa-I demonstram ca suntem merituosi? Ce anume putem eticheta ca si “relativism” etic? Ca pacatuim actionand, traind, gresind sau, din contra, ca pacatuim asteptand vantul divin, apeland la mistic, acceptand un destin pe care il credem prefabricat.

Acesta dilema se regaseste in vintrele filozofiei politice occidental crestine. Ne nastem buni sau rai, care este adevarata noastra natura? De aici incepe balamucul pentru ca implicatiile sunt nu doar gigantice dar au marcat determinant ultimele sute de ani. Prin extensie si sarind niste portiuni semnificative, cu acest tip de dilema cu potential schismatic ne confruntam azi chiar aici, in inima ortodoxiei. Ce inseamna de fapt un bun crestin? Sau macar cine dintre noi este mai aproape. Cei care-si tolereaza deviatiile inerente de la canoanele unei etici absolute, superbe dar intangibile sau cei care si clameaza superioritatea prin simpla expunere publica a unei religiozitati excesive? Sa ne intelegem, pacatosi suntem toti. Doar ca unii accepta asta iar ceilalti se iarta frecvent facandu-si cruce in autobuzul care trece prin fata bisericii.

Extrapoland putin paralela, conflictul nu e nou deloc. Razboaiele si masacrele Reformei au avut ca pretext acuzatia de erezie, normal. Si multe alte combinatii politice pe dedesubt, de fapt adevaratele motive. Cam ca azi. Acest nou val de religiozitate fatisa, expusa, intoleranta si agresiva care ma izbeste pe mine din toate colturile, de multe ori neasteptate – vezi mai noua pravoslavie a PSD – este tot o Contrareforma. Sa nu uitam ca Martin Luther face in primul rand opozitie la adresa privilegiilor bisericii apostolice, la indepartarea ei de mase, la opulenta manifesta, la absurdul liturghiei complet neinteligibile in limba latina si, bineinteles – la coruptie. Fara niste politicieni care sa-i preia discursul si sa-i exploateze potentialul, probabil ca pozitia sa ar fi ramas la stadiul de discurs, si asta e adevarat, Martin Luther nu a fost un conspirator, dar intrebarea, inclusiv pentru noi, azi, ramane!

A fost sau nu un bun crestin?

Avem noi dreptul astazi sa repunem in discutie temele sale? Si asta fara a fi acuzati de progresism bolsevic “cristofob”, multiculturalist sexomarxist securist, cosmopolitism iudeic, apostatism si erezie?

de Tudor Dumitrascu