În ce privește natura timpului, există două seturi de teorii, numite A și B. Teoria A susține că trecerea timpului e reală având un suport fizic, iar teoria B afirmă că ar fi vorba doar de o iluzie a minții noastre, care înregistrează stările universului și le așează într-o anumită ordine.
Teoria B se mai numește și „eternalism” și afirmă că toate evenimentele din trecut, prezent și viitor sunt la fel de reale, din orice punct ar fi privite și nu pot fi schimbate cu nici un chip (teoria universului-bloc). Teoria A are două variante, una numită „prezentism”, care susține că numai prezentul este real, celelalte stări fiind inexistente și inaccesibile. A doua, numită „posibilism”, acceptă, pe lângă prezent, doar existența trecutului ca fiind reală și aflată în interacțiune cu prezentul, iar viitorul neavând o existență obiectivă și deci fiind imposibil de comunicat cu el prin vreo metodă anume.
Majoritatea fizicienilor susțin teoria B, fiind adepții universului cu 4 dimensiuni, ceea ce nu lasă nici o posibilitate de schimbare efectivă în mersul evenimentelor. Motivul pare să fie legat de teoria relativității a lui Einstein, care n-a lăsat nici o posibilitate de existență a vreunei dimensiuni suplimentare și este acceptată cu pioșenie, aproape ca o dogmă religioasă. Într-adevăr, pentru a exista liberul arbitru e necesar să existe și o a cincea dimensiune, în care să se afle evenimentele virtuale care n-au mai avut loc în planul fizic, datorită unei alegeri diferite a conștiinței colective a omenirii.
Totuși, unele cercetări recente sugerează că mai aproape de realitate ar fi teoria A în varianta 2 (posibilismul), văzută ca o cale de mijloc care împacă cele două tendințe. La conferința desfășurată în Canada în 2016 pe această temă și pe care am prezentat-o, a fost lansată ideea că universul ar fi similar unei plante aflată în plin proces de creștere și dezvoltare (modelul arborelui). Noutatea a constat în ideea că materia nu poate evolua oricum, ci numai dacă i se asigură cadrul fizic necesar, respectiv spațiul și timpul în care ea să se manifeste. Un grup de savanți a ajuns la concluzia că ar exista niște particule elementare, foarte mici, pe care le-au numit „atomi de spațiu-timp” și care înconjoară din toate părțile materia mai densă pe care o cunoaștem.
Acești atomi minusculi ar fi creați permanent la limita exterioară de expansiune a universului, care nu e o sferă perfectă, ci are unele neregularități datorate vitezei diferite cu care s-a extins fiecare sector cosmic în urma big-bang-ului. Iar ceea ce numim „prezent” sau „acum” ar fi tocmai perceperea de către simțurile noastre a creării acestor noi „atomi”. Dincolo de limita externă, nu mai există spațiu și nici timp iar ca urmare acolo nu se poate pătrunde pe nici o cale. În acest context, filmele SF cu personaje îmbrăcate în combinezoane strălucitoare și care dispun de tehnologii avansate venind din viitor par a fi simple închipuiri, fiindcă acel viitor încă nu s-a format, nu există „șoseaua” pe care să vină ceva din acea zonă și nici „zona” ca atare.
Pe de altă parte, dacă oamenii din prezent ar vrea să călătorească în trecut, acest lucru ar fi posibil, măcar teoretic, întrucât căile de comunicație există (afară de varianta A1 – prezentismul, în care trecutul e distrus în întregime în mod permanent). Problema apare în altă parte și anume în condițiile în care acel trecut nu mai este energizat, fiind ca un metal scos din cuptor, turnat în forme și aflat în curs de răcire, deci imposibil de modelat. Și cu cât mai îndepărtat e trecutul în care vrem să ne teleportăm, cu atât e mai dificil de ajuns acolo și de schimbat ceva, fiindcă energia momentului scade pe măsură ce unda principală s-a deplasat în viitor.
Acum, cercetările trebuie să se îndrepte spre a pune în evidență cumva existența „atomilor de spațiu-timp”, care n-au încă nici măcar un nume propriu. Odată cu aceasta, va fi necesar să se stabilească modul în care apar, dacă sunt creați de însăși materia aflată în expansiune sau provin din altă sursă. Și, odată descoperit modul de generare a lor, vom putea lua în considerare o eventuală „încetinire” a trecerii timpului, eventual chiar până la oprire, în anumite situații în care nu poate fi luată o decizie importantă din lipsă de date sau dacă a avut loc un accident grav iar victimele nu pot supraviețui până la venirea salvatorilor etc. Se deschide astfel o direcție de cercetare cu posibilități nebănuite.

de Gilly Graur