Spuneam ca o carte scrisa in 1991 se dovedeste extrem de actuala azi: Michel Albert – Capitalism vs Capitalism. Ce voi incerca acum e o tentativa patetica de sintetizare intr-o dezbatere cu multe planuri in care se cauta raspunsul pentru o intrebare fundamentala:

Mai e capitalismul viabil?

A fost amenintarea comunista motorul care a urnit capitalismul spre reforme sociale (raspunsul este neindoielnic da) dar in lipsa pericolului si a competitiei l-a impins sa se inece in propria victorie?

Michel Albert desface sistemul, care doar foarte de departe vazut inseamna piata libera si proprietate privata, in partile care il compun worldwide si gaseste diferentele. El scrie acum 30 de ani, aparent lucrurile s-au schimbat radical de atunci – a intervenit globalizarea – practic insa pandemia din 2020 si cifrele foarte concrete ale raspunsului diferitelor sisteme capitaliste il reconfirma. Si astfel putem spune ca profetia sa despre conflictul dintre capitalisme va inlocui (inlocuieste) competitia ideologica si va conduce (conduce, folosesc prezentul pt ca se intampla azi ceea ce scria omul asta acum 30 de ani) la perpetuarea sistemului in ansamblu.

De precizat ca nu e o judecata aici ci o constatare.

Exista trei mari tipologii capitaliste (si o multime de forme mai mici dar cumva tributare celor trei mari). In 1991 Michel Albert scria despre tipologia anglo-saxona – mai precis americana si intrucatva si britanica (in care insa nu regasim modelul neozeelandez sau canadian, atentie) specifica prin cateva aspecte majore – neo-conservatorism ( deja ex Reagen si deja ex Margret Thatcher in 91, Trump si Boris azi – nota mea), in a carui conceptie saracul si saracia sunt o chestiune de responsabilitate individuala si de social shaming, adica vinovatul esti tu nu conditiile si dezechilibrele, anti-etatist, orientat spre de-reglementare (societati in care avocatii preiau golul lasat de lipsa reglementarilor – in SUA sunt mai multi lawyers decat farmers), orientat catre profit si speculatie – bursa este un factor major – nu spre crestere organica, cu accent pus pe actionari nu pe manageri si multe altele. Oniric, ludic.

Exista apoi forma capitalismul de limba germana (Germania, Olanda, Austria, Elvetia cu unele puncte comune in Japonia) care este exact pe dos. Mai degraba reglementat, chiar supra-reglementat in unele locuri – si nemtii dar si japonezii detesta visceral avocatii si au nevoie de reguli clare, nediscutabile – in care asigurarea sociala este considerata o evolutie fireasca adusa de progresul economic si chiar un instrument care favorizeaza dezvoltarea ulterioara, in care loialitatea fata de intreprindere – adica managementul – este radical opus valorizata fata de modelul anterior care vede in fabrica doar un apendice al actionariatului, mult mai putin orientat spre speculatie (bursa) si mai mult catre productivitate. Departe de ludicul american, capitalismul germanic este mai degraba rece si plicticos. Aici nu se dau tunuri la bursa ci se roboteste cu diverse forme de atasament fata de uzina care desi este privata – la fel in Japonia – a dezvoltat o cultura a loialitatii aproape colectivista. Joburile nu se misca spasmodic ca in varianta neoamericana aproape complet dereglementata si lasata la voia sortii (asta e un eufemism, voia sortii inseamna piata lasata complet libera) si la norocul schimbator al speculantului de pe Wall Street. Nu se dau tunuri dar nici nu se produce tot atat de multa prosperitate. Afisarea succesului e dezonoranta, in America e invers.

Si mai e a treia forma – Franta, Spania, Italia, tari care plutesc nehotarat intre cele doua. Plutesc intre protectionism, traditii institutionale, dirijism dar isi trag si din aerul american al inaltimilor.

Exista bineinteles multe alte forme, UK e o alta varianta de mix (desi ultra-conservatoare Thatcher nu s-a putut atinge de NHS pe care o considera o povara pentru competitivitatea sistemului in ansamblu) dar s-ar prelungi discutia excesiv. De ce este insa inca actuala, ba chiar socant de actuala departajarea celor 3 forme mari, vizibile inca din 1991- pai, priviti cifrele pandemiei! Ele raspund aproape perfect celor 3 modele. Dezastru in America, foarte grav in tarile latine dezvoltate, aproape sub control in zona germanica. Toate cele 3 cuprind societati capitaliste extrem de viguroase dar cu raspunsuri aproape radical diferite la diversele provocari.

Daca latinii europeni acuza dirijismul care vine la pachet cu birocratizarea, americanii de stanga o solicita pentru ca presupune si o alta mentalitate vis-a-vis de saracie. Conflictul s-a mutat in interiorul sistemelor, rasismul este mai degraba un pretext si se refera de fapt la conceptia traditionala a modelului american care exclude in loc sa includa, iar noua revolutie conservatoare pornita de Mercer, Bannon si Trump doar a acutizat acest sentiment si fenomen. Iar frustrarea vine din faptul ca raspunsul exista – nu in comunisme, marxisme sau alte fantome din astea ridicole fluturate – ci in alte forme de capitalism care par intangibile culturii americane. Da, dar varianta americana de capitalism a invins comunismul… si tot asa, intr-o spirala nesfarsita…

Simplitatea saraca a trumpistilor romani in fata acestui dezarmant conflict aproape global este induiosatoare…

Tudor Dumitrascu

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.