Nu mi-am pus niciodată problema să spun/scriu despre motivele pentru care îmi place/nu-mi place un film. Receptarea operei de artă este o problemă al dracului de subiectivă, și de personală, și disputele pe această temă nu-și au rostul. În plus, cum nu sunt critic, a face pe deșteptul pe teme pe care nu le stăpânesc ar fi un semn de aroganță prostească.

Așadar îmi place Fellini. Lumea lui putea fi și a mea, și, puțin din ea chiar a fost. O lume în care realitatea se amestecă atât de firesc cu visul, cu amintirea, cu viața, până la urmă.

L-am cunoscut prima oară(filmele lui, dar mi-ar fi plăcut să-l cunosc, ca om) în sala sordidă de cinematograf, la Pitești, peste drum de casa în care locuiam, la comun, claie peste grămadă, potențiale personaje într-un film al lui, cu maică-mea. Care niciodată nu mi-a spus de ce era fascinată de La Strada. Poate unde personajul interpretat de Giullieta Massina, Gelsomina, îi amintea de ea și de începuturile grele ale vieții ei. Oricum, l-a revăzut ori de câte ori a putut, ultima oară în anii 1990, când televiziunea publică mai avea reflexul de a prezenta astfel de filme.

Favoritul meu este Amarcord. De ce? Pentru că Titta este prototipul adolescentului, care-și trăiește crizele și frustrările într-o societate dominată de tot felul de clișee și de interdicții, o societate care în spatele regulilor drastice ascunde o corupție generalizată.

Să n-o lungim. Fellini a făcut parte din viața mea. Și poate este vremea să-l revăd, cu tot bagajul unei vieți care a avut și bune, și rele.

de Constantin Gheorghe

Foto: (c) www.imdb.com