Patronii Colective au luat cele mai grele pedepse. Inspaimantatoare de a dreptul. Am tot vorbit despre asta acuzandu-mi propria breasla. Nu, nu au vrut sa omoare pe nimeni.

Am citit niste postari ultra-leftiste care savureaza momentul. Stupide in sine, doldora de lozinci despre goana dupa profitul care ucide. Nu e deloc despre asta vorba. E doar o ideologizare infantil-comunistoida a unei teme extrem de grave si – daca ar fi si desfacuta in partile componente la modul realist – cu o uriasa semnificatie profunda pentru societate. Dar nu e! In partea cealalta, presa quality se face ca nu vede. Justitia implinita a devenit, brusc, neinteresanta. Toata energia abundenta de cerneala si rola de film care ar fi trebuit sa gaseasca in finalul procesului motivul unor ample dezbateri si concluzii a disparut la fel de brusc. Linistea e asurzitoare dupa tobele batute atatia ani. De ce? E evident, sentinta e despre ceva ce nu s-a amintit in niciuna din pozitiile patetic-lacrimogene si foarte straveziu orientate ale intregului establishement civic.

E despre responsabilitatea individuala.

Iar mie ca patron mi-a inghetat sangele pana in capilare. Desi e corecta in principiu, sentinta e terifiant de aspra. Imi pare rau de acesti oameni, pe spatele lor s-a declansat insa un precedent despre care acum nu vorbeste nimeni. Pentru ca nu responsabilitatea si grija pentru vietile oamenilor au fost temele publice ci rafuiala. Surprinzator, sau nu, justitia a fost oarba.

Sentinta e despre noi. Si despre grija pe care trebuie sa ne-o purtam unii altora inainte de orice. Ce subiect plicticos. Este de fapt una dintre marile sentinte din procesul extins al comunismului, al sistemului care ne-a transformat in entitati complet iresponsabile si nepasatoare. In care individual ne-am obisnuit sa fie totul de la ”ei”, nimic de la noi. Cred ca am mestecat povestea asta de zeci de ori. Pana la ”ei”, suntem niste fiinte care ar trebui reobisnuite cu etica minimala. Individuala! Pe care am pierdut-o gasind mereu alti vinovati pentru propriile noastre gauri. Si ce comod era asa. Ce urata e oglinda…

In foarte rarele interviuri ale patronilor de la Colective le desluseai in ochi o seninatate cutremuratoare. Nu intelegeau ca balbele statului s-au produs DUPA momentul zero si ca tot ce s-a intamplat inainte a avut largul lor concurs. Campania complet dezechilibrata din anii astia in care s-a stabilit intensitatea vinovatiilor le-a produs relaxarea. Nu doar ei n-au inteles nimic – si aproape e de inteles de ce – dar nici noi, consumatorii de etica zbierata de gesturile teatrale ale unui Tolontan, dar nu doar ale lui. Cum sa fie ei vinovatii, doar erau baieti buni, erau de-ai nostri. Iar asta este mai inspaimantator decat sentinta in sine, asa ca preferam sa tacem. Ma enerveaza ca nu gasesc cuvinte mai sugestive si mai scurte, dar chiar nu e momentul de intelepciuni condensata.

Asuma-ti ca nu exista o entitate superioara care sa te absolve. Care sa suga ca un burete tot raul de pe pamant lasandu te pe tine un inocent primordial. Asuma-ti ca inainte de orice structura exista rolul tau in societate, ca tu compui corpul care face ca structura sa functioneze. Si ca este expresia ta atunci cand se gripeaza.

Nu as fi stiut ce inseamna FRICA de neprevazut inainte de a fi patron de club. Frica perpetua, intestinala. Fusesem crescut in societatea tatucilor protectori si omnipotenti in care vina nu era niciodata a mea. Eu puteam sa fiu rebel, ceva sau cineva absorbea mizeria ramasa. Sau era din vina lui, de cele mai multe ori. Probabil cea mai mare descoperire a liberalismului si-a civilizatiei moderne, eu, individul de sine statator, am vrut mereu in Romania doar beneficiile conceptului. De asta comunismul inca traieste.

Ei bine, nu mai e asa!

de Tudor Dumitrascu