Mai are cineva sentimentul că, deși regimurile totalitare și în special cel comunist sunt departe de vremurile noastre, totuși, parcă e ceva în aer care ne face să ne amintim indirect de perioada aceea?

Poate pentru că limba de lemn nu a murit. Ea este folosită pe scară largă în discursurile de partid și de la guvern. Limbă ai cărei protagoniști nu au nimic de demonstrat, pentru că punctajul nu permite nimănui să gândească. Așa că nu rămâne decât ca aceleași platitudini să fie repetate inutil de figuri incoerente care par că nu au simțul proporțiilor și sunt un fel de ecou al cuvântului original și originar al șefului sau șefilor. Iar dacă cineva vorbește după ce gândește, deja e suspect.

Discursul șefului este important – pare întotdeauna destul articulat, numai că articulațiile sunt înșelătoare, limbajul nu are măsura gândirii și nici a realității: nu face trimiteri concrete, nu indică surse, șamd.

Sunt convinsă că fantoma comunistă ne-ar bântui mai puțin și dacă partidele și consultanții lor ar înțelege că gândirea este individuală și nu colectivă, iar stilul de comunicare al membrilor trebuie măcar să pară urma unei reflecții personale.

Altfel, nepriceperea va fi mascată de limba de lemn, în discursuri care nu transmit nicio emoție nici măcar în rarele momente emoționante cum au fost cele pe care le-am celebrat zilele acestea (8-10 mai). Pentru că scopul unui discurs politic nu este să ascundă nepriceperea, ci să transmită emoție sau, după caz, să dea impresia că vorbitorul stăpânește subiectul mai bine ca oricine.

de Viviana Anghel

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.