Cred ca putini fac ceva impinsi trully de vocatie, de trambite interioare care ii indeamna sa educe, sa salveze, sa apere. Hai sa fim putin onesti, pe majoritatea ne impinge viata in tot felul de locuri pentru care n-avem prea mare chemare. Majoritatea ne gresim vocatiile, nu ni le stim, facem compromisuri, ne bucuram de beneficii imediate, suntem oameni, pur si simplu. Dar nu stiu cum dracu medicilor le cerem demagogic sa nu fie asa!

Evident ca demisionarii n-aveau vreo strigare pentru juramantul lui Hypocrat, dar nici invatatoarele care se bucura la bibelouri n-au chemare pentru educatie, sa fim sinceri. De fapt traim in tara in care aproape toata lumea isi uraste cu patima jobul. Propriile alegeri. Isi uraste seful, patronul, industria in care lucreaza. Daca intrebi un angajat de ce sta daca tot ii e atat de scarba de ceea ce face o sa ti ridice mirat din umeri! Ce intrebare e asta? La cate beneficii ati renuntat voi, vreodata, din pasiune pentru ceea ce faceti? De cate ori ati zis in tinerete da la perioade de proba interminabile, doar pentru ca voiati sa fiti acolo?

De cate ori v-ati intrebat, bai, dar eu ce vreau de fapt sa fac? Pentru ce lucru iesit din mana mea as fi dispus sa ma si sacrific? In ce despre mine cred eu cu adevarat? Si sunt gata sa indur si lipsuri si nedreptati ca sa se intample? Asta e datoria ta principala, e fata de tine! Cati ati implinit-o?

Si mie in adolescenta mi-ar fi placut sa fiu medic. Adica gagicar, pupat in cur, degajand arcuri electrice pentru orice rezidenta, neaparat cu tate mari si dimensiuni perfecte. Pentru celelalte as fi preferat sa fiu invizibil. Era si asta o vocatie, nu?

de Tudor Dumitrascu

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.