În cele din urmă, totul e traductibil.

Cuvintele sunt menite convergenței, fiecare indică incomplet spre sine și mare parte din abisul unuia se regăsește intact în abisul altuia.

Ce interesează însă, ca schimbare neîncetată de formă a unei unice nebunii, sunt tăcerile. Ele premerg visul, centrul. Îl anunță și-l compun. E un vis, așa cum se vede din margini, care nu suportă categorii și substanțialitate. Desigur că un vis înconjurat de tăceri nu se poate numi decât poezie. Să presupunem apoi că adevărul e contrariul memoriei. Atunci toate lacurile și fântânile ar căpăta sens deplin pentru că adevărul e lumina unei viziuni mai mari. Dar perechile de contrarii plutesc pe deasupra lumii cu criterii mai puțin nervoase împiedicându-le picioarele.

Altfel, ar fi fost frumos să recunoaștem influența apăsătoare a soarelui asupra luminii, a neliniștii asupra pământuluiși altele asemenea.

de Mario Barangea

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.