Poate mai țineți minte de la orele de fizică din clasa a XII-a ideea lui Einstein privind „conurile de lumină”, care ar fi niște regiuni din spațiu până la care se poate întinde raza de acțiune a unui observator. Adică, referitor la trecut, numai din acea zonă ar fi putut să fie influențat de alte corpuri iar referitor la viitor, numai până acolo ar putea să influențeze alte obiecte. Apare ceva interesant aici – anume că în afara acestor conuri există
o zonă de univers care nu poate fi considerată nici viitor și nici trecut.
Problema este că, în afara acestor conuri extreme, mai există unele care au unghiul mai mic și anume conurile de mișcare (regiunea până la care se poate deplasa un observator în tentativa de a face o schimbare în lumea înconjurătoare), conurile acustice (zona până la care poate transmite o undă sonoră) și cele olfactive (distanța până la care se poate propaga un miros pornit dintr-un anumit punct).
Aceste conuri de ordin secundar n-au fost luate în considerare de către fizicieni, deși ele sunt la fel de importante pentru oameni, dar și pentru celelalte ființe. De pildă, dacă mintea noastră apreciază că avem un con de mișcare care nu se poate întâlni cu al unui tren sau autobuz, se ia decizia de a nu mai alerga după el. Sau, dacă conul nostru de mișcare e mai îngust decât cel acustic (la viteze de deplasare mai mici decât cea a sunetului), preferăm să strigăm la o altă persoană decât să alergăm în direcția ei. Ori, dacă ne aflăm la distanță mare, de unde nu putem striga sau alerga spre celălalt, preferăm să-i telefonăm, întrucât undele electromagnetice sunt mai rapide, având aceeași viteză ca cea a luminii.
Ținând cont de cele expuse, noțiunea de „prezent” nu se situează pe o linie unică, ci e formată din limitele conurilor luminoase, acustice și olfactive, precum și ale altora pe care nu le-am figurat în desen. Iar în acest caz, prezentul nostru arată diferit de cel al altor persoane.
de Gilly Graur