Hippies. Un cuvânt care, sincer, nu spune multe acum, în România. Nu a spus nici în perioada de glorie a mișcării, o mișcare născută dintr-o criză de identitate a celor din clasa de mijloc americană. O clasă de mijloc confruntată cu consecințele Războiului Rece, inclusiv războiul din Vietnam, pe de o parte, și cu inechitățile interne, pe de altă parte. Să nu uităm de lupta pentru drepturi și libertăți civice.

Să trecem dincolo de clișeul cu Cortina de Fier. Ea a fost permeabilă, de o parte și de alta, la idei, curente de gândire, cultură, artă, la tot ce înseamnă creație. Nu mai vorbim despre știință și tehnologie. Ce nu se înțelege acum este faptul că România nu se putea sincroniza, nu avea cum, cu o societate urbanizată, industrializată, dezvoltată, când ea era încă majoritar rurală. Am mai povestit asta: plecam din Pitești, oraș pentru că așa se nimerise, dar unde eram, măcar în privința câtorva lucruri, la mijlocul secolului XX, adică electricitate, apă curentă, canalizare, radio, de curând și televizor, frigider, baie/duș, și la 20 de kilometri de el ne scufundam, la bunici, în plin Ev Mediu.

Oscilam între două lumi. Cei pe care industrializarea accelerată îi aducea de la sat la oraș erau orășeni doar cu numele. Valorile, tradițiile, modul de a fi, de a gândi, fusese deja modelat de civilizația rurală. Inclusiv felul cum se raportau la muncă și la valorile civilizației industriale. Nu uit zilele și nopțile pierdute de taică-meu și de colegul lui, cel care se ocupa de economie, la Olt, prin noile fabrici și uzine construite recent, după licențe și cu tehnologii occidentale de vârf. Care erau vraiște. Indisciplină, absenteism, consum de alcool, fluctuație de personal, distrugeri. Pur și simplu nu exista o conștiință a lucrului împreună. Nu puteai suda echipele de lucru, nimeni nu asculta de nimeni. Ce conta faptul că nucleul tehnic și de conducere era de cea mai bună calitate, dacă restul nu rezona cu ei?

Copiii celor din primul val începeau să se schimbe, să fie mai aproape de valorile civilizației urbane. Și, pe măsură ce intrau în ”câmpul muncii”, lucrurile se îmbunătățeau. Cam ăsta este, pe scurt, contextul în care am putea discuta despre felul în care a fost receptată mișcarea hippies în România. Receptorii erau atât de puțini, încât nici n-au contat. Mai ușor a fost receptată muzica rock, folk, via formațiile românești care le imitau pe cele anglo-saxone. Evident, la conducere era muzica ușoară italiană, urmată de cea franceză. Prin nu se știe ce întâmplare(probabil filmele care tocmai rulau pe ecranele românești) maică-mea ajunsese fan Elvis Presley.

Și mai este ceva: latura contestatară a mișcării. Pe care n-o prea legam de ea. Românii erau în luna de miere cu regimul comunist, după plecarea trupelor sovietice, și după ”Declarația de independență” reprezentată de respingerea Planului Valev, la Plenara CC al PMR, din aprilie 1964. Și atunci?

Atunci rămân filmele văzute, muzica ascultată, pantalonii evazați, în dungi, făcuți din ”potecile” care acopereau covoarele ”persane” din nou construitele apartamente, cămășile înflorare, cu motive populare, și inevitabilele, și iritantele pentru o parte a autorităților, plete. Și visul de a fi, odată și odată, ca ”ei”. Fără să fi știut cu adevărat cum erau ”ei”.

de Constantin Gheorghe

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.