Separația puterilor în stat este firească, stă la baza oricărui sistem politic modern, democratic. Doar că nu despre așa ceva este vorba în România , unde puterile sunt departe de a fi separate, fiecare putere se străduiește din răsputeri să o domine pe cealaltă, își extinde fără scrupule aria de responsabilitate în domeniul celorlalte, intră în competiție sau, și mai grav, devine actor politic, deși Constituția spune cu totul altceva. Chiar și în interiorul fiecărei puteri se observă această segregare, această fragmentare, această confruntare între diverse bucăți ale respectivei puteri, devenite, nu se știe cum, autonome, dorind să se impună cu orice preț în fața celorlalte. Ceea ce ar trebui să fie cooperare și firesc control reciproc între puteri este o luptă sângeroasă pentru putere, cu efecte directe asupra coerenței actului de guvernare, și prin urmare, asupra performanțelor economiei și societății românești.

Există o evidentă confuzie, adesea întreținută din aceleași rațiuni ale luptei pentru putere, dusă dincolo de limitele raționale, acceptabile într-o democrație, despre rolul Guvernului, respectiv miniștrilor, în arhitectura politică și administrativă a statului român. Oricum în aprecierea rolului puterii executive subiectivul este la ordinea zilei. Oricare ar fi cel care face analiza, concluzia se poate rezuma, simplu, așa: ”Guvernul este Zâna Măseluță, care are o baghetă magică, și poate rezolva orice, dar nu vrea, pentru că e prin definiție ticălos, și nu-i pasă de oameni!” Sigur, în gândirea în clișee, atât de dragă populismului soluțiilor simple, cel care domină acum discursul în spațiul public, această abordare este firească. Greșită, dar firească.

Nimeni nu vrea să discute despre limitele puterii executive, despre rolul ei, în condițiile României, despre rolul statului, de la care derivă misiunile și puterile puterii executive. Fără această discuție, confuzia va persista. Și va fi folosită împotriva democrației, până la urmă.

Executivul are, într-adevăr, misiunea de a administra statul, pe perioada mandatului său, în acord cu programul de guvernare, aprobat de Parlament, prin votul de învestitură. Sper că nimeni nu află noutăți din aceste enunțuri. Dar, într-un fel, asta este o misiune subsecventă, deși pare una centrală. Misiunea principală a Guvernului este planificarea strategică. Nicio țară nu poate trăi de o zi pe alta, trebuie să își proiecteze imaginea în viitor. Să și-l planifice. Teama de cuvinte ne face să gândim strâmb. Nu văd de ce o națiune nu are dreptul să își planifice viitorul, pentru că, nu-i așa, planificarea era caracteristica regimurilor ”comuniste”(altă discuție pe care o evităm, aceea despre adevărata natură, și despre conținutul a ceea ce numim comunismul, pentru că și de aici vin o mulțime de afirmații manipulatoare), în schimb corporațiile, multinaționalele, și state extrem de dezvoltate, folosesc planificarea fără să se împiedice de cuvinte.

Din păcate dimensiunea de planificare strategică, esențială, este practic absentă în puterea executivă din România. Există încercări, există structuri instituționale, care ar trebui să se ocupe de acest aspect, dar lipsește entuziasmul, și nu de puține ori, și capacitatea de a înțelege lucrurile legate de această activitate. Cred că, dacă am fi avut o mai bună planificare a acțiunilor Executivului, o urmărire fermă a obiectivelor asumate, măsurile luate de guvernele succesive de după 2012 ar fi avut rezultate mult mai bune, iar creșterea economică, respectiv creșterea bunăstării generale, ar fi fost mai mari.

de Constantin Gheorghe