Ce tare tropai la povestea medicilor infatisati in sfinti, zici c-am primit la 6 ani trenuletul electric la care tocisem geamul de la librarie cu nasul.

E ca furtuna perfecta din becul aprins.

Doar ca subiectul e altul. De ce Maradona are voie sa apara pe pereti sanctificat in toata splendoarea simbolica posibila, si asta in cele mai fervent catolice cartiere ale Americii Latine, evident si cele mai sarace, iar aici nu? Drogatu dracului, ce noroc a avut…

Si cineva mi-a deschis celalalt ochi, o sa-i dau la sfarsit numele. Raspunsul e cumva izbitor. Pentru ca la noi si credinta la fel ca si revolta sunt institutionale, de aia! Probabil cel mai trist paradox al societatii romanesti. De jos in sus n-a venit practic nimic. Totul e o sfada de stratosfera la care plebea nu participa. Si n-a participat niciodata.

Acel cineva caruia am sa-i dau numele se intreba de ce la noi stralucitoarea agentie de publicitate, varful de lance al consumerismului si corporatismului financiar isi asuma sa inlocuiasca ceea ce prin alte parti clocoteste in fibra profunda a maselor. De ce mesajul si culoarea underground-ului sunt puse-n tipla pe statiile de autobuz cumparate cu bani frumosi si corecti, in loc sa stea pe pereti, mazgalite in graba de outlaws cu fata acoperita? Unde e Bansky? Unde sunt proscrisii geniali ridicati din furie si clocot?

Care furie?

E foarte simplu, nu exista! Asa cum nu exista nici eroii populari ai dreptatii fie ea si simbolica – asta era Maradona: ideea ca se poate, speranta – nici folclor cu mesaj social, nici cultura rebeliunii, a eliberarii. A libertatii. Ne-au picurat-o comunistii-n propaganda cinzeci de ani degeaba, venea de sus, la fel ca toate. Am ridicat din umeri si la ei. Si chiar e culmea. N-avem si noi suburbii ca ale Parisului? Aflate in clocot de 250 de ani? Sau saracia din favelele braziliene. N-avem noi nedreptatea care sa instige emotia si expresia culturala brutala a Londrei subterane?

Ba o avem din plin. Doar ca de acolo, din mahalale, nu vine nimic. Este o liniste asurzitoare, vag tulburata de cateva clanuri care-si cer scuze politiei dupa ce beau niste oţet in plus si se cred centauri vreo juma de ora pe facebook. Si cam atat.

Asa arata un popor fara modele. Fara eroi. Fara cauze si scop. La fel de mult si fara credinta. Caruia i s-au sugerat cam toate drumurile spiritului de catre d-alde Firea sau, pe partea cealalta, de catre Tudor Chirila, atat de asemanatori de la un punct incolo, la fel de falsi si de patetici, la fel de goi, cam la atat s au redus optiunile. Jenant tare, stiu. La noi rebeliunea spiritului sta in filme ascunse care imita din efecte saracia creativa, fireste, pe banii statului, in carciumi amenajate apocaliptic-şic cu berea douajcinci de lei, in care canta niste tineri hip cu acces largit si griji putine veniti din corporatii plictisite. Nu imita ei cel mai bine revolta? Pe 2000 de euro concertul de o ora, sa ne-ntelegem… Unde-s scriitorii, artistii mizeriei care erupe-n opere, cu vieti turbate si psihotice? Cum unde? Mimand si arta si psihoza, acolo sunt. Si mai ales mimand revolta. Cam de-asta o imitam si-n ţipla, atent dimensionata pentru outdoor. E curatica revolta noastra, isi strange chistoacele de pe jos, e imbufnata, pe zeci de mii de euro luati de la The Voice, sunt bani curati, munciti, nu e ceva rau, doar ca asta e orice numai revolta nu. E doar decor.

Iar dedesubt… tacere. Si o masa amorfa cu zero rabufniri culturale, complet pasiva, pasiva pana-n 89, pasiva dupa, ridicata greu de Hagi de pe scaune prin 94, dar cam atat. Fara orgolii, fara puls, la fel de mult si fara Dzeu si fara Che Guevara.

Ai putea sa zici ca suntem bine, la mijloc, acolo unde trebuie. De fapt nu suntem nicaieri…

De Tudor Dumitrascu

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.