Într-un sat al cărui nume nu-l mai ştiu, către Sebeş cum veneam de la Sălişte, s-a prăbuşit un zid. Era faţada nordică a unei biserici părăsite. Când am ajuns, doi cai păşteau mormintele de puţin mai la vale. S-au retras liniştiţi. O groapă se căsca pe sub dalele smulse, ca un zâmbet cu dinţii din rădăcini de copac. Evenimentul se petrecuse, probabil, cam de o lună. Urzicile, însă, erau de ani de zile în preajmă, înalte cât un om. Povestea nu are cum să meargă mai departe. Am fumat o ţigară, aşezat pe nişte cuburi de marmură. Sub cerul gol, pe o cruce, lucra ordonat un şir de furnici. Pesemne că, undeva, reîncepea totul. Pentru cine ştie cine o mai fi pe aici. Chiar am uitat numele satului.

 

(de Sebastian Grama)