De obicei, nu prea contează când şi unde scrii. Am sentimentul unei excepţii. Acum, în după-amiaza lui 31 decembrie 2018. Unde? Acasă, privind la teiul din faţa balconului. Maimuţele Primăriei l-au ciuntit puţin, dar a scăpat viu. În urmă cu un an şi jumătate, în vara lui 2017, am rătăcit, pe drumuri mai degrabă inexistente, până la poalele Şureanului. Am ajuns la Mănăstirea Afteia. Oricine, dacă doreşte, îi poate afla istoria, deci n-am să plictisesc reluând-o, mai ales că-i lungă. Am intrat fără să vedem pe nimeni. După vreo 20 de minute, a răsărit un călugăr tânăr, de parcă ne-ar fi cunoscut. A început să turuie molcom (nu e un paradox în Ardeal) câte ceva despre cum o fost şi cum s-o refăcut biserica. El era de fel de prin părţile Clujului, nu mai ştiu exact. Nu era cel mai strălucit vorbitor, însă mergea de ghid. Voi mărturisi că nu m-au entuziasmat chiar toate picturile noi. Mai degrabă am admirat grădina, florile, zarzavaturile din jos de chilii, pădurea de mai încolo. Era o zi aproape senină, dar încercam să-mi închipui cum arăta pe dealuri şi prin curte o ploaie de noiembrie. Am observat pletele unui călugăr bătrân, ce îngrijea pesemne aracii de la nişte roşii. Când să plecăm, salutându-ne ghidul, i-am spus că liniştea locului este asurzitoare. Mi-a zis fără grabă:

– No, d-apăi aici doar ce te uiţi şi vezi cum trece timpul.

Revin la tei şi la 31 decembrie 2018. Mă uit şi-ncerc să văd.

 

(de Sebastian Grama)