Jur că habar n-am cum se numea satul acela. Ne cocoţaserăm cu maşinile pe nişte coclauri de nebănuit. La un moment dat, era un pod – apoi începeau casele. Nu multe. Am continuat. Erau nişte livezi, proprietăţi oarecum fantomatice, noroi până la jumătatea roţii. Am parcat în faţa unei cişmele rudimentare, plesnite la mijlocul unui perete argilos. Am suit încă vreo 50 de metri. În vârf, era un bătrân care stătea pe un soi de bancă, în faţa unei case, lângă o balustradă. Nu contează ce treabă aveam pe acolo. În dreapta, orizontul era obturat cu violenţă de Piatra Craiului. În stânga, mai larg, se poticnea pe vestul Bucegilor. Am fumat una sau două ţigări şi am zis că drumul e tare învârtit. Bătrânul (care mângâia un dulău) a surâs a mândrie şi a spus că da, nu mai e cum era. Pe vremuri, nu era nimic. Ajungea la Zărneşti pe jos, lua trenul şi merea la Braşov ca să fie la muncă la 8. Iarnă-vară, pleca de la cinci să nu-ntârzie. Acum e altă lume, tineretul are nevoie de cale. Or făcut bulevard pe sub munte. Or fost şi 4 ani cât o mers până-n Moeciu, de partea cealaltă, să-nveţe. Şi niciodată nu l-or supărat lupii. Da’ erau alte vremuri, acu’ e bine. Iarna, duminica, se duce la biserică pe sanie cu trei câni adunaţi de mai sus, care mai vin să le dea de mâncare şi-l iubesc. În rest, au de grijă la pomi, să nu dea jivinele. E confort, nu mai e ce o fost, conchide un pic trist.