Din afară, poate să pară ciudat că e dintr-un loc purtând nume de vale, însă trăieşte sus, pe munte. Foarte sus, că până şi satul cel mai înalt se termină hăt, mult sub ochii ei. Albaştri. Am vorbit cu ea prima dată când abia dacă o fi avut 12 ani. Acum să aibă 15. Colegii din şcoala de la poale îmi spuseseră că e printre ultimii la carte. Nu că n-ar duce-o mintea, nici vorbă, dar ajunge la ore când poate. Nu cred că a văzut vreodată un oraş. Părinţii ei, oameni aspriţi de vânt, sunt în poză la muzeul de lângă şosea, de pe vremea în care, numai ieşiţi din adolescenţă, îşi făcuseră un pic de vreme să se lase la Primărie cât să se ia. O oră cu maşina prin hârtoape, tăind pădurea pe la mijloc. Iarna, când a fost un incendiu la una din casele celor avuţi, pe coastă, abia dacă ajunseseră pompierii. Pe jos făceai trei ore numai coborând, iar la întoarcere îngheţai prin nămeţii care ţineau loc şi de felinar, dacă era senin şi mai prindeai un luminiş unde zăpada să-ţi întoarcă Luna. Ursul mai doarme, ziceau oamenii, dar lupii atunci vânează. O şi văd apărând îmbujorată, neauzită dintre brazi, punându-se imediat să le dea o mână de ajutor bătrânilor. Ţărani cu o situaţie decentă, însă ca Steaua Nordului: departe şi ficşi în locul lor.

Fata e de o frumuseţe care îţi taie respiraţia. De-ar fi cunoscut-o Botticelli… Duce cobiliţa ca doi bărbaţi de la oraş, fluieră de-nşiră oile după ea ca la armată şi câinii o privesc liniştiţi de zici că-s munţi. E mândră când ajunge în modesta piaţă din comună, lângă râu, acolo unde sunt câteva magazine cât o cămară. În lunile calde (când e furtună dinspre creste în fiecare zi, de la ora 3), familia îşi duce traiul sub o cuşmă de vid alpin, adăpostindu-se într-o baracă din lemne ridicate pe un soi de pivniţă ca o grotă din pietre de râu. Au apă de la un izvor chiar lângă uşă. Totul e curat şi miroase a pământ proaspăt.

Când primesc oaspeţi, între două operaţiuni complicate şi ostenitoare, toţi trei (rareori patru: băiatul cel mare nu prea stă acolo, ba chiar a ajuns de două ori în Alba!) se adună să fiarbă o minunăţie în ceaun şi să toarne o ţuică. Fata e mai deoparte, cuviincioasă, dar sare de câte ori ştie că e nevoie de ea. Abia dacă mănâncă puţin, răspunde la ce o întrebi (altfel ascultă) şi, dacă e vorba de dres ceva pe afară, o simţi că se făleşte – pe dinăuntru – cu ce ştie să facă. Şi, e drept, poţi număra pe degete alambicaţii orăşeni care s-ar pricepe să lucre aşa cum o face ea. Zburdă pe creastă, mână vacile, aduce apă, goneşte mistreţii, urcă de-ai spune că stă pe loc să vadă norii din copaci. Şi, între timp, e atât de frumoasă încât şi-ar da sufletul (şi cardul) femeietul urban de pe la SPA să fie pe a zecea parte cât e ea. Nu e nici o metaforă – stupidă, meşteşugită, cum o fi –, nu e o capcană literară sau un vis de profesor îmbătrânit pe la colocvii plictisitoare: e o copilă pe care, s-o vezi în mijloc de codru pe viscol, ai putea să juri c-a răsărit Soarele de iulie.

Am întrebat-o, vara trecută, ce socoteşte să facă în trei-patru ani, când o fi să-şi gate şi ea adolescenţa. Nu s-a prea gândit, i-ar plăcea să meargă până la Sibiu. Taică-său a fost bolnav toamna trecută şi l-au dus acolo să-l îngrijească doctorii. Aflase că-s nişte biserici mari şi foarte frumoase în centru. Au şi ei, taman jos, în comună, o deschizătură care se numeşte Piaţa Mare, dar se spune că Piaţa Mare din Sibiu e şi mai mare. O simt puţin sceptică, dar nu e nici urmă de ironie ori de semeţie goală în vorba ei. Ar fi curioasă, da, să vadă. Nu că s-ar teme de lumea largă, dar – deşi n-o zice, e foarte limpede – aici este acasă.

Tatăl ei, auzind că sunt dascăl prin Bucureşti, mă iscodeşte: ce să-şi îndemne fata să facă. Evit răspunsul – nu-i greu, omul e simplu şi bun –, dar îi laud munţii, liniştea, priceperea, copacii… Asta mi-e lesne, ştiu să vorbesc, am fost bine dresat prin amfiteatre. Nu ştiu să împletesc însă un coş de nuiele. Ea ştie.

Sincer, tinere frumoase, educate, elegante la trup şi la vorbă am tot văzut. M-am bucurat de fiecare dată, chiar dacă eram la catedră, în magazine sofisticate sau pe stradă. Ce n-am văzut până atunci era o zână din poveşti, acasă printre pietre, jivine şi pomi cât o istorie. Sau, mai degrabă, cât o eternitate. Dumnezeu ştie; poate că uneori basmele au voie să se arate dincoace, să ne dezvăluie câte ceva, nu mult, măcar atât cât să întrezărim ce nu avem habar că am pierdut.

 

(De Sebastian Grama)