Se uita neatenta in stanga, in dreapta, traverseaza, se grabeste, se impiedica, doar putin, nu cat sa cada, e slaba si inalta. Reusisem sa-i vad degetele de la maini cand imi trecuse prin fata ochilor, masurand involuntar lungimea falangelor care invitau la presupuneri lascive despre conformatia soldurilor, picioarelor, o radiografie plina de cadouri pe care urmeaza sa le deschizi.
Mecanica detaliilor la un barbat neingrijit, pufnesc in ras absorbit in propria ingamfare, ea se intoarce neasteptat, la fel de grabita, imi impun exercitiul nereusit de a-mi muta privirea, esuez lamentabil. E la mai putin de un metru. Sper sa par pierdut in ganduri sofisticate, cu ochii fixati, vezi Doamne, involuntar si neutru, golul din stomac mi se dilata, n-am saispe ani, ce dracu…
Umerii ei respecta proportiile, ma imaginez pentru o fractiune de secunda scurgandu -mi pupilele ondulat peste linia claviculei ei care se termina cu un gat exact anticipat cu cateva secunde inainte. E suficient.
Etichetele reusite din mai nimic, iata suma succesului. Intreaba ceva neinteligibil, stramb din gura usor deranjat, nici n-o privesc. Sunt ocupat, ce plm… Doi batrani, probabil turisti, rad zgomotos si reconfortant la masa din stanga, cam strident dar ma trezesc luandu-i in seama ca sa-mi mut punctul de interes imediat. Functioneaza. Se simte antrenamentul nepasarii. Chelnerul e obraznic, ca toti francezii. Numara ostentativ cu degetul lui butucanos bacsisul dintr-o pozitie suficient de batoasa cat sa ma domine, ma ridic brusc ca sa-mi iau in primire rolul mostenit de la stramosii din pesteri, ea se cabreaza, tipa ascutit, urechile mi se infunda de la sangele care pompeaza in tot capul sentimentul ca ceva s a intamplat, piciorul de fonta al mesei i se mutase, cu tot cu ce era deasupra, pe picior. Mosii incremenesc, jigodia de ospatar pufneste, aia se tavaleste secerata, ii vad chilotii, sunt negrii…
de Tudor Dumitrascu