-Hei, zise el, opreste te!
Isi drese vocea ca nu-i suna deloc ca-n gand. Ii iesise mai mult un sughitat ascutit cu niste clocot de saliva  din fundul gatului.
Acum, era deja prea tarziu.
Nu se intorsese. Iar el incepuse sa si faca niste filme despre fermitatea apelului. Ceva cu soarta care impiedicase un raget masculin infricosator si care sa nu lase loc de dubii.
Era prima iarna in care transpirau peretii de caldura. El cobora rar pana in holul mare tarsindu si sosetele scamosate si doar ca sa numere de cate ori se intersecta, din capul scarilor, cu pisica aia neagra si straina care traversa dusumeaua ca o stafie grabita. Intr-o noapte ii auzise niste urlete lugubre de copil injunghiat si i se cam ridicase parul pe spate. Poate se intalnise cu alta pisica, isi spusese cu o spranceana ridicata. Doar ca nu mai era niciuna. Ii vedea in gand coltii ranjiti in intuneric la ceva sau cineva care putea sa fie orice, numai om nu! Avusese o intentie fugara sa se ridice sa aprinda o lumina dar o abandona repede. Era prea departe. Si frigul dintre vertebre i se unduii pana la ceafa si inapoi de mai multe ori…
Si cum adica intr-o noapte? Ca era mereu doar noapte.
Poate era de la caldura aia searbada care iti inebunea simturile, el se trezea atat de uscat in gat si in nas ca nu intelegea cum nu murise in timpul somnului.
-Hei!
Dar ea deja daduse coltul, sau poate nu, oricum in bezna el nu deosebea siluetele si nici ce fac ele. Poate nici nu trebuia sa se intoarca.

de Tudor Dumitrascu