Se discută mult despre comunicare.

Se tot caută formula magică a comunicării eficiente – în business, în societate, în relațiile cu cei apropiați.

Apar rețete care se cer a fi respectate. Nu e rău că ne dorim să fim mai ușor de înțeles, sau mai ușor de ”citit”. Doar că uneori uităm să dăm șansa de eleganță comunicării noastre.

Aș spune că în fond, prima cerință a comunicării eficiente este aceea de eleganță. Nu vorbim aici de exprimări baroce sau pline de cuvinte care cer la fiecare trei silabe, consultarea unui dicționar de specialitate. Amintim doar o anume simplitate, un anume respect care poate da o notă de suplețe actului de comunicare. 

Am adunat câteva aspecte care țin de încălcarea unui cod nescris al bunelor maniere în comunicare.  

Primul este cel ce ține de „poluarea sonoră”. Este vorba despre acele persoane care țin cu tot dinadinsul să afle toată lumea din preajmă despre ce vorbesc ei – indiferent că se adresează unui interlocutor din apropiere sau că vorbesc la telefon. Cerința de eleganță este ca vorbitul să fie adaptat, din punct de vedere intensitate a sunetului, la spațiul și persoanele cărora ne adresăm. Se poate face foarte ușor o paralelă cu  o definiție a libertății –  libertatea unui individ se termină acolo unde începe libertatea celuilalt! Tot așa cu rostirea în spațiul public – există o graniță invizibilă care nu trebuie depășită din punct de vedere volum al sunetului în vorbire.  

În același registru, al depășirii unor hotare de eleganță, se află și vorbirea agresivă, în care înjurătura ține loc de element de punctuație. Indiferent de spațiu, de timp sau de situație, mergând pe stradă această agresivitate verbală gratuită răzbate din tot locul. Pe lângă acestea, în vorbirea curentă, apare destul de des un efect produs de lipsa de răbdare.

Era comunicării electronice pare ca a afectat destul de tare capacitatea noastră de a aștepta și implicit de a asculta.

Uneori discuțiile de zi cu zi nu sunt altceva decât o vânătoare a momentelor de respirație – ne pândim ( a se citi – ne întrerupem) unii pe alții pentru a ne „fura” cuvântul.    

Nu am neapărat o rezolvarea a acestor comportamente lipsite de eleganță în comunicare. Dar am o poveste adevărată care poate fi un exemplu de comportament de apărare. V. Gheorghe Morțun, om politic, publicist și colecționar de artă, a avut privilegiul de a-l avea ca profesor pe Mihai Eminescu. Scena povestită de Morțun are loc în anul 1875 la Institutul Academic din Iași. Aflat într-o situație incomodă ca profesor – toți elevii au plecat din clasă în semn de protest împotriva lui Eminescu – poetul și-a menținut „privirea blajină, îndurerată și nedumerită”. Apoi „și-a luat pălăria și catalogul și cu un gest de liniștită disperare, a plecat”.

De Alin Comșa

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.