Cand sa mai ai timp de Aitmatov, dragul de el, pe care-l citesc ca pe un serial bun pentru care nu lasi tableta din mana nici daca tre-sa te tii de bara in autobuz. Tarziu, stiu, sunt lenes, trebuia sa-l citesc la douajde ani nu acum, dar cand sa mai am timp daca Tolontan s-a trezit ca ala micu a lui Dancila e infiat (si ce daca) si nu stie nici el macar care e subiectul. El, Tolontan, adica. Ce non-stire perfecta… Nu stiu cum a vrut s-o dea dar, in ochii mei, proasta satului a crescut si s-a transformat in om. Sa mai spun de ce? Mie mi-e lene s o sun pe mama care m-a facut si pe care o mai jefuiesc inca de bani, uneori, apeland la cel mai prost santaj posibil, s-o intreb ce mai face si macar cati bani mai are, iar asta si a dedicat viata unui plod azvarlit de parinti neiesiti inca din neolitic… Uite de ce-l am pus pe Aitmatov in deschidere, cu descrierile lui care ti curg prin sistemul limfatic, despre oameni si stepa, atat de adanci incat nu stii daca fiintele se decupeaza din pustiul Asiei Centrale exact ca figurinele de hartie pe care le taiai cu foarfeca dupa liniile punctate sau daca, nu cumva, se nasc direct din pietrele seci, arse vara si viscolite iarna. Iar relatia lor este atat de stransa incat nu stii ce sa iubesti intai.

Dragostea e cel mai simplu lucru din lume.

de Tudor Dumitrascu