La 20 septembrie 2019, se împlinesc 45 de ani de la inaugurarea Transfăgărăşanului, drumul care leagă Muntenia şi Transilvania şi care traversează cel mai înalt lanţ muntos din România, Munţii Făgăraş la peste 2.000 de metri altitudine, pe o distanţă de aproximativ 92 km, notează lucrarea ”Istoria României în date” (Bucureşti, Editura Encicloepdică, 2003) şi http://www.transfagarasan.net/.

 

Foto: (c) Ion Dumitru/Arhiva istorică AGERPRES


Potrivit ziarelor vremii, la realizarea spectaculosului drum, construit între anii 1970-1974, ”au lucrat mii de oameni (…) militarii forţelor armate, unităţi de genişti, care au adus, o contribuţie hotărâtoare la realizarea Transfăgărăşanului” şi a altor categorii sociale ”mii de muncitori, mineri, tehnicieni, ingineri şi proiectanţi la unităţile Ministerelor Energiei Electrice, Transporturilor şi Telecomunicaţiilor” (”România Liberă”, 21 septembrie 1974), dar care a implicat şi numeroase sacrificii.

”Din martie 1970, de când geniştii au primit această misiune, atacul s-a articulat după o tactică şi o strategie ferme, zi de zi. Dacă a nins, dacă a plouat, dacă a dat lapoviţă sau grindină, dacă a fost ger, munca a continuat ca şi pe vreme bună: cei de la înaintări s-au căţărat pe ţancuri legându-se cu coarde de vreun brad şi acolo unde nu mai erau brazi de-un colţ de stâncă: au săpat găuri adânci cu ranga şi cu târnăcopul, au cărat explozibilul, au dat foc fitilelor detonante şi numai ei ştiu cum s-au grăbit spre adăposturi; buldozeriştii au împins vagoane de rocă, conducându-şi maşinile la înălţimile la care zboară avioanele, pe acolo pe unde nu trecuse picior de om, drum tăiat în stâncă la marginea unor adâncimi de zeci şi de sute de metri  (…)” (”Scânteia” din 17 iunie 1971).

 

Foto: (c) Ion Dumitru/Arhiva istorică AGERPRES


Foto: (c) Ion Dumitru/Arhiva istorică AGERPRES


”Ca să ridice, de pildă, la ‘Piatra Dracului’ (1.800 metri), un buldozer, ei l-au demontat, transportând, apoi, bucată cu bucată la punctul de lucru. Spre Bâlea Cascadă, oamenii au dezrădăcinat 7.500 de buturugi pe km liniar, fiecare având un diametru de peste 30 cm. Ostaşii de pe buldozer au condus cu precizie milimetrică maşinile lor pe margini de hăuri ameţitoare, înlăturând din cale mii şi mii de tone de arocamente. Lucrările s-au executat în condiţii deosebit de grele şi datorită intemperiilor naturii. Ploaia şi nămeţii care uneori au atins 6-7 metri, au impus deseori reluarea şi refacerea integrală a unor porţiuni de drum”  (”România Liberă”, 21 septembrie 1974).

 

Foto: (c) Petre Dumitrescu/ Arhiva istorică AGERPRES


Foto: (c) Petre Dumitrescu/ Arhiva istorică AGERPRES


La realizarea celor peste 90 de kilometri de şosea, ”în total au fost făcute cca 4 milioane metri cubi de derocări şi terasamente, construite 28 de poduri şi viaducte în beton şi fier, 550 de podeţe, precum şi un tunel rutier în lungime de aproape un kilometru care străpunge masivul muntos între vârfurile Negoiu şi Moldoveanu” (”România Liberă”, 21 septembrie 1974).

 

Foto: (c) Petre Dumitrescu/ Arhiva istorică AGERPRES


Foto: (c) Petre Dumitrescu/ Arhiva istorică AGERPRES


Într-un comunicat al Ministerului Apărării Naţionale, prilejuit de ceremonia militară şi religioasă din 20 iulie 2009, pentru dezvelirea plăcilor comemorative de la cele două monumente de pe Transfăgărăşan, ”Poarta Geniştilor” şi ”Poarta Întâlnirii”, se arăta că ”aproape 40 de morţi şi tot atâţia răniţi au constituit jertfa pe care Munţii Făgăraş au cerut-o pentru făurirea acestui drum al înălţimilor ce impresionează prin măreţie şi spectaculozitate”.

Cele două monumente marchează momentele cele mai grele pe care le-au avut de înfruntat militarii genişti, în realizarea acestui drum montan. Ziarul ”Scânteia” din 17 iunie 1971, consemna: ”Muntele se împotriveşte straşnic. Umblă o vorbă pe aici: pui un sac de azotat de amoniu şi ies două căşti de praf! Astă-iarnă, o subunitate s-a bătut o lună de zile cu o creastă prin care trebuia să taie făgaş. Uneori, înainta o jumătate de metru pe zi! Locului i-au spus ‘Poarta Geniştilor”’.

Despre al doilea monument, ”România Liberă” din 21 septembrie 1974, arăta că pe o placă de bronz ”prinsă în stânca rămasă din dizlocare pe o o buză de prăpastie” erau scrise următoarele: ”În această zonă s-au întâlnit în ziua de 16 august 1971 două unităţi de geniu care lucrau la deschiderea drumului Transfăgărăşan din sensuri opuse. În amintirea evenimentului, ostaşii genişti au denumit acest loc ‘Poarta Întâlnirii”’.

 

Foto: (c) Petre Dumitrescu/ Arhiva istorică AGERPRES


Foto: (c) Petre Dumitrescu/ Arhiva istorică AGERPRES


Transfăgărăşanul este al doilea drum din România, ca înălţime, după Transalpina, care străbate Munţii Parâng din Carpaţii Meridionali şi ajunge până la 2.145 m în pasul Urdele. Drumul este închis pe o porţiune de 27 kilometri timp de opt luni din an, iarna şi primăvara, din cauza pericolului de avalanşe, căderi de stânci, alunecări de teren ş.a. Din cauza celor peste 800 de serpentine şi a drumului în rampă, viteza medie cu care pot rula maşinile este de cel mult 40 de km la oră.

Cea mai spectaculoasă şosea montană din România se află pe DN 7C (151 km), care începe în comuna Bascov (judeţul Argeş) şi se termină la drumul DN1 (Sibiu – Braşov), în apropierea localităţii Cârţişoara (judeţul Sibiu). Porţiunea numită Transfăgărăşan porneşte din comuna Arefu (judeţul Argeş) şi are o lungime de 91 km.

 

Foto: (c) Petre Dumitrescu/ Arhiva istorică AGERPRES


Printre obiectivele turistice aflate de-a lungul Transfăgărăşanului se află Cetatea Poenari, lacul şi barajul Vidraru, lacul glaciar şi cascada Capra, lacul glaciar şi cascada Bâlea. Acestora li se adaugă, în sezonul rece, Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac, masivele şi traseele montane din jurul Transfăgărăşanului. AGERPRES