Megan si Harry au transformat monarhia in ceva nefrecventabil. Asta e de fapt criza.

Azi, psihedelicul tata al ducesei m-a convins definitiv. „Cum sa renunti la visul oricarei fetite, ala de a fi printesa?”, o ocaraste el primitiv in direct pe tv, explicand fara sa vrea, impins de ziaristi si de niste bani multi, adevarata problema. Ca imensa simbolistica intima asociata monarhiei britanice este de fapt un bullshit insuportabil. De care fugi cu orice consecinte. Sa fii printesa e un cosmar, nu un vis, a raspuns Megan fara sa o rosteasca. Si revelatia asta s-a transferat instantaneu unor intregi generatii worldwide. E mult peste nivelul unei demitizari vulgare. Este dizolvarea unei structuri arhetipale colective.

Aia cu inorogi, paji si slujbasi apretati nascuti ca sa te multumeasca. Ei exista dar nu in rolurile astea. Sunt de fapt temniceri, dar nu aici e surpriza. Ci aceea ca lanturile nu sunt nici macar de aur. Diana a pastrat totul la nivelul unei crize personale, Megan si Harry au mutat toate privirile mai sus. Nu la Regina ci la ansamblu. Deviatiile personale ar fi fost tolerabile, oricat de clinice, cele structurale, institutionale, arhetipale la nivel extrem de profund, insa nu.

Visul oricarei fetite e de fapt un film horror cu monstri. Iata ce inlocuieste basmul. Pana si evadarea e o cursa cu obstacole uriase: misoginism agresiv, rasism, disectii sfasiate defecate in spatiul public, „cum sa nu vrei,  sa fii printesa? ce mai hraneste logica acestui organism amorf si necontrolabil?”. Ce mai ramane fara acest mit ancestral?

Profitorii si oportunistii? Probabil Regina, pentru a carei generatie colivia nu se putea pune in discutie, a simtit ca intreaga constelatie de celebritati mondene s-a trezit brusc dezbracata. Din paradis nu se fuge, si daca se fuge nu e Paradisul. E iadul. La nivelul perceptiei intime asa ceva are consecinte catastrofale.

Ce spun i aici nu este un adevar imuabil ci un feeling acut despre schimbarea semnificatiilor.

de Tudor Dumitrascu