Am promis cuiva ca scriu despre baietii astia, ca tot m-am trezit la 5. Nu c-ar interesa pe cineva ce fac toti ciudatii dar aici e un caz mai special. In primu’ rand pentru ca ma facura pe mine ”pulica” 🙂 si-n al doilea rand pentru ca-s niste confuzii pe care nici macar ei habar n-au – sau nu vor – sa le defineasca.

Asa ca, dupa o indelungata traditie de lupta care se reduce in patria noastra la vreun an de zile, iata ca aparura si la noi Anarhistii. Nu, nu Antichristii, habotnicilor, Anarhistii! Ma rog… Partea proasta este ca acum intelesei si eu ca-s prezenti masiv in Demos. Partea si mai proasta este ca daca am avut vagi urme de speranta vis-a-vis de intentiile de social-democratie coerenta la Demos, acum s-au risipit complet. Partea buna e ca pun pariu nu stiu nici ei cu ce se mananca. Partea si mai buna este ca anarhismul a fost cel dintai si cel mai acut contestatar al marxismului, inca de pe vremea cand acesta era o simpla supozitie teoretica. Ei sunt cei – nu, nu lache astia de azi – care au identificat exact pericolul devastator prin care marxismul se va erija in ucigasul libertatii. Bineinteles ca la ora aia toata lumea s-a uitat la asta ca la o bataie intre pisici, au dat like sau ador si au trecut mai departe.

Anarhismul este o doctrina politica de stanga – acum cunoscuta ca extrema stanga – aparuta la jumatatea secolului 19 si care – ca aici e confuzia – desi initial a luat parte la primele Internationale socialiste, a devenit unul dintre cele mai anti-marxiste curente socialiste ale vremii sale. Ce-l enerva la maxim pe Marx – cu care principalii teoreticieni anarhisti au fost contemporani, era faptul ca ei au fost exact cei care au pus degetul si au expus cel mai nevralgic punct al materialismului sau dialectic – excesul si abuzul de putere.

Short story, anarhismul este un curent cu puternice radacini iluminist-utopice, adeptul conceptului de libertate absoluta fata de care statul – guvernamantul in ansamblul sau – este principalul opresor, este cel ce sugruma potentialul de libertate a membrilor societatii si prin urmare trebuie eliminat. Societatea (comunitatea) s-ar putea astfel autoregla – presupun ei – in sensul maximei solidaritati si egalitati dintre membrii, inclusiv economic. Ierarhiile trebuie distruse pentru ca servesc interesele privilegiatilor iar proprietatea este un furt pentru ca, la fel ca suveranitatea teritoriala sau alte forme de delimitare artificiale, este complet incongruenta cu ideea de dreptate si de echitate sociala.

E de inteles de ce Marx, care vedea in stat principalul instrument de impunere a unei dictaturi a proletariatului, ii rejecteaza agresiv si ii acuza de erezia suprema. Dragut este ca-si  dedica unii altora si niste carti – Proudhone – parintele anrhismului – scrie ”Filozofia Mizeriei”, prima critica antimarxista serioasa, cu mult inainte ca lumea sa cunoasca marxismul in aplicarea sa practica, iar Marx ii raspunde cu ”Mizeria Filozofiei” – un fel de du-te naiba, prostule.

Intotdeauna deviationistii au fost mult mai aspru criticati decat dusmanul, e in firea lucrurilor, asa ca anarhistii – adeptii unor tipuri diferite de abordare a revolutiei ca instrument de rasturnare a ordinii de stat, se separa complet de marxism si se ramifica in multe directii (pana chiar si la varianta de extrema dreapta – statul ultra-minimal).

Revolutia anarhista, spre deosebire de aia marxista, pur si simplu nu vrea sa puna ceva in loc. Cum era de asteptat nici macar proprii teoreticieni nu se inteleg intre ei – unii vor sa dea foc, sa vada cum arde lumea si sa back to primitive, altii sugereaza ca o involutie politica e de preferat revolutiei, de fapt, la modul serios, dezbaterea este una pur teoretica si intelectuala, asta daca spre sfarsitul secolului 19 nu ar fi intervenit niste exaltati care s-au gandit ca terorismul politic este instrumentul desteptarii asupritilor si n-ar fi pus niste bombe. Evident ca sunt scosi in afara legii si din niste ciudati devin niste proscrisi.

de Tudor Dumitrascu