Unde ne ducem după ce nu vom mai fi, este întrebarea care poate ne macină cel mai mult în decursul existenței noastre.
Această întrebare își pierde din valoare în fața poveștilor cu care vom pleca în momentul în care cronometrul începe numărătoarea inversă.

La schimbul de tură se predă “inventarul” pacienților, cu toate bunele și relele. Trecem ușor peste vârstă, sex sau nume și punem accent pe problemele care ar putea interveni peste zi sau peste noapte și care ne-ar putea complica “shiftul”. Prezentarea e mecanică, câte un Auch sau Wow sau Oh, intervin uneori în funcție de vreun neprevăzut sau fapt hilar întamplat. Intervențiile chirurgicale majore sunt prioritare.
Din când în când, primim câte un pacient în fază terminală, pentru îngrijiri paliative, care își așteptă locul într-un Hospice. Eliberarea unui pat dintr-un Hospice ține de moartea altui om. Unii reușesc să prindă patul, alții mor la noi. Ceea ce nu e deloc plăcut, pentru că ne îngreunează munca și pierdem timp.
Completăm zeci de documente și dăm zeci de explicații. Familiei, spitalului, Hospice-ului și altor foruri care apar ca prin minune, imediat ce decesul a avut loc.
Empatie? Cât timp să ai și câtă disponibilitate, să afli lucruri despre Omul ce s-a dus?
Gena a avut o copilărie fericită. Era cel mai mic copil dintre cei nouă ai familiei Goldfiger. O familie din clasă mijlocie, cu o afacere prosperă în industria textilelor.
Lumea ei a început să se destrame, când avea 16 ani și începea cel de al Doilea Război Mondial.
Din prima zi a războiului a început pentru ea o cursă contra cronometru, neavând idee dacă la capătul ei va găsi Viață sau Moarte.
Și le-a dorit pe rând pe amândouă, pe măsură ce cursa se desfășura.
Pe 1 septembrie 1939, Luftwaffe bombarda Cracovia. Forțele germane invadau Polonia.
Până în toamna anului 1941, când familia Goldfinger a fost obligată să-și părăsească casa și să se mute cu un sac de cartofi și puțină făină în ghetoul din Cracovia, școlile evreiești au fost închise, averile le-au fost confiscate, oamenii aruncați din case sau executați pe străzi.
„Viața în ghetou a fost ireală. Principala preocupare a oamenilor era gândul la următorul moment … oare când va veni rândul lor? ” își amintește Gena.
Din ghetou a început să-și piardă familia. Una dintre surori, împreună cu nepotul de 3 ani, au fost trimiși la Auschwitz, unde au murit. Fratele Willek a fost împușcat din stradă, când încerca să ajungă la o valiză de pe șifonier, iar
fratele cel mare a fost împușcat în timp ce încerca să scape pentru a se alătura Rezistenței.
În 1942 a început lichidarea Ghetoului din Cracovia, iar la 1 martie 1942, Gena și ce a mai rămas din familia ei au fostost mutați în Lagărul de Concentrare de la Plaszov.
Aici sora Genei, Miriam și soțul ei au fost lichidați când au fost prinși încercând să fure mâncare.
Gena, mama ei și sora supraviețuitoare, Hela, au fost forțate să le ardă cadavrele.
„A trebuit să aducem lemne pentru cadavre, să fie arse”, a amintit mai târziu Gena. „Imaginează- ți cum s-a simțit mama cărând lemne, pentru ca fiica ei să fie arsă.”
„Agonia a crescut adânc în mine și am devenit ca o piatră”.
În iarna anului 1944, supraviețuitoarele Goldfinger au devenit parte a ultimului transport din Plaszov la Auschwitz-Birkenau. Au fost nevoite să facă această călătorie, de 66 km, pe jos, la temperaturi de minus 20 de grade.
„Am mers toată ziua, timp de aproximativ trei săptămâni, dormind în ferme sau pe câmpuri înzăpezite”. Hela era extrem de fragilă. Prizonierii au supraviețuit doar pentru că locuitorii satelor prin care au trecut le-au dăruit îmbrăcăminte și mâncare.
La Auschwitz, au simțit cu adevărat „dezumanizarea”. Uniforme identice pline de viermi, toți prizonierii, indiferent de vârstă sau sex, rași în cap, numere în loc de nume…Într-o zi li s-a cerut să se dezbrace complet, să intre într-o cameră și să aștepte acolo.
„Tremuram. Nu știam unde suntem. Am așteptat un timp și apoi apa a început să curgă din tavan. A fost minunat. Timp de multe săptămâni apa nu-mi atinsese trupul. Beam cu toții. Eram însetați și murdari.”
Abia când Gena a ieșit și-a dat seama de enormitatea a ceea ce tocmai se întâmplase. „Când am iesit, femeile de acolo au spus cât de bucuroase sunt să ne vadă. Urlau de fericire. Nu am înțeles ce înseamnă asta. „De ce strigați?”, iar ele au răspuns „ Nu știi? Te-ai aflat în camera de gazare.”
Se părea că mecanismul de pompare a gazului s-a defectat, câștigând pentru prizonieri o amânare neașteptată.
Pe Hela au pierdut-o în scurta lor ședere de la Auschwitz. A fost injectată cu bezină, în cadrul experimentelor doctorului Mengele.
Nici nu au putut-o plânge. „Daca ai fi plâns în Auschwitz ai fi riscat să fii împușcat . A trebuit să fim puternici, să reprimăm totul ”, a spus Gena.
Cu toate acestea, în câteva săptămâni de la incidentul camerei de gazare, mama și fiica au fost mutate din nou, de această dată pentru scurt timp în lagărul de concentrare din Buchenwald. În cele din urmă, pe măsură ce aliații au început să avanseze în februarie 1945, ele au fost mutate pentru ultima dată: la Bergen Belsen.
Gena și-a amintit clar primele impresii despre Belsen. „Când am ajuns în lagărul de concentrare din Bergen-Belsen, am văzut mormane de cadavre în jur. Nu doar unul sau două, ci munți de înălțimea unui copac din grădină. Nu puteai distinge dacă sunt bărbați sau femei – oase, schelete, corpuri de copii. Nu vă puteți imagina cum arata locul; a fost oribil . Pe oriunde mergeam, trebuia să urcăm peste mormane de corpuri putrede. ” Tifosul și-a făcut apariția în tabără, iar Gena a fost repartizată la spital pentru a ajuta asistentele.


Acolo a întâlnit-o pe Anne Frank, al cărei jurnal secret va deveni unul dintre cele maiemoționante testamente ale ororilor Holocaustului.
„Era delirantă, teribilă, ardea. Am spalat-o cu apa rece”, și-a amintit Gena. „Nu știam că este
specială, dar era o fată minunată. Încă o pot vedea culcată acolo cu chipul ei, care era atât de roșu,
că parca ar fi explodat. Apoi a murit…”

Gena și mama ei au trăit în Belsen până la venirea britanicilor, care au eliberat tabăra.
„Curajul meu a venit de la mama”, a spus Gena. „Am fost hotărâtă să o țin în viață și din aceast motiv am trăit și eu.”
Pe 15 aprilie 1945, Corpul de Informații Britanic a intrat în Belsen. Printre aceștia se număra Norman Turgel, un tânăr sergent cu 53 de secții de securitate pe teren, căruia i se atribuise sarcina de a aresta comandanții SS ai lagărului. Norman a fost cel care l-a arestat pe notoriul comandant al Lagărului Belsen, Josef Kramer, cunoscut sub numele de „Bestia din Belsen”.

Primele imagini pe care le-a vazut Norman în lagăr, trebuie să fi părut un iad. Peste 20.000 de cadavre goale se aflau în tabără, victime ale înfometării și bolilor. Corpuri încă vii, stând alături de cadavre, murind.
Dar Norman a mai avut o altă viziune. Gena.

A fost dragoste la prima vedere. A știut imediat că se va căsători cu ea.
Șase luni mai târziu, pe 7 octombrie 1945, cuplul s-a căsătorit într-o sinagogă care a rezistat
războiului, deoarece fusese folosită drept adăpost pentru vite.
Mireasa a purtat o rochie făcută dintr-o parașută a Armatei Britanice.
Rochia poate fi vazută acum în Muzeul Imperial al Războiului din Londra.

Tinerii s-au stabilit împreună cu mama Genei, la Londra.
Gena și Norman au devenit părinții ai trei copii și bunicii a opt nepoți.
Cu toate acestea, pentru Gena, durerea evenimentelor din trecut și a familiei pe care o pierduse a rămas îngropată înăuntrul sufletului ei.
A purtat în permanență mult parfum, întrucât duhoarea taberelor nu a părăsit-o niciodată.
În cele din urmă, a decis că trebuie să se asigure că ceea ce s-a întamplat, nu se va mai repeta vreodată.
Gena Turgel și dedicat întreaga viață împărtășind povestea ei în cartea „I Light a Candle” și prin Holocaust Educational Trust.
Mireasa din Belsen, Supraviețuitoarea camerei de gazare, Supraviețuitoarea a patru lagăre de concentrare, moare la vârsta de 95 de ani lăsând în urmă Povestea spusă.
Poate că Supraviețuitoarea Gena, nu a avut nici un merit supraviețuind atunci când Moartea poate că ar fi fost cel mai ușor lucru de suportat. Însă Viața trăită cu toate amintirile îngozitoare, despre cât de monstruoasă poate deveni natura umană, de a împărtăși aceste amintiri greu de auzit și greu de povestit și a le transmite mai departe Istoriei ce va vrea să fie știută, supraviețuirea cu toate aceste amintiri, este un merit.

Și poate că patul din Hospice s-ar fi putut elibera mai devreme. Oricum nu ar mai fi contat pentru ea.
Într-un interviu acordat la BBC, Doamna Gena Turgel a spus despre Anne Frank: „I-am spălat fața, i-am dat să bea apă și pot încă să văd acea față, părul ei și cum arăta”.
În acest mic rezumat al călătoriei Genei din Cracovia la Londra, pot spune și eu: I-am spălat fața și i-am mângâiat-o, i-am dat să bea apă. Încă pot vedea acea față, părul ei și cum arăta.

de Alina Covaci Coroeriu