Daca ar fi ramas in tara ar fi votat in marjele obisnuite. Plecati departe cauta insa mesajele pro-europene explicite. Nu este doar un vot anti-psd, nu e un simplu ”ba p-a ma-tii”, oamenii au alte preocupari pe viata lor, este unul pro-european masiv, disperat, clar, aproape violent.

Ce vad ei acolo si-i determina la asa ceva? Sa nu uitam, diaspora nu e formata din intelectuali progresisti, absolventi de arte si arhitectura, s-ar putea spune chiar dimpotriva. Se vede un proletariat cu pumnii stransi si fețe batatorite, muncitori cu mainile si cu spatele. Cu hainele nitel schimbate parca vedeai grevele interbelice americane, docherii, hamalii, barbati ursuzi si tacuti cu dintii inclestati. Cred ca avem pentru prima oara in istorie o nisa reala de working class dupa model occidental antebelic, extrapolata in timp, ca, na, asa suntem noi, nitel intarziati.

De ce diaspora e atat de disperata sa voteze? Ar fi extrem de simplist chiar si simbolic sa explicam asta doar prin efectul 10 august. Ok, mesajul anti(post)comunist e important, dar mai este ceva legat de viata lor de acolo, nu de cea de aici. Iar multi dintre ei nu vor acasa. Nu se sufoca la cozi neaparat ca sa pregateasca in tara o lume mai buna, nu cred ca aici e secretul. Cred ca mai e ceva iar disperarea asta nu poate avea decat un singur nume: frica!

Frica pentru riscul de a ramane suspendati intre o Romanie inapoiata si fara perspective si un occident masiv populist, suveranist si anti-imigrationist. Ei aud si vad mesajele lui Farage, Le Pen si Salvini, nu ca noi aici. Care-i tinem in mistouri pe omologii lor romani, marginali, inepti si isterici. Cred ca spectrul celor trei i-a impins pe ai nostri mai tare dacat ne imaginam la cozile interminabile de la ambasade.

Proto-fascismul pe care nu l-au cunoscut vreodata acasa dar care acolo curge din ce in ce mai implacabil prin subterane. Ii simt mirosul, il pipaie. Il aud cum se ingroasa clocotind si nu doar in discursul politicienilor, ci in interpretarea vecinilor lor de zi cu zi. Far-right nu spune fatis la televizor ce gandeste, doar instiga la a le duce rationamentele mai departe. Hitler n-a pronuntat in viata lui in public ca viseaza sa-i arda pe evrei, si-a convins acolitii sa creada ca e destinul lor sa-i indeplineasca viziunea. Dupa care le-a zambit parinteste, acceptand tacit si modest solutia finala. Extrema dreapta are exercitiul acestei duble personalitati, nu e nevoie s-o explice. Pur si simplu intelegi unde bate. Pentru ei, pentru romanii din diaspora, albanezii, sirienii, si toate celelalte semintii ale pamantului sunt mult mai aproape decat francezii si nemtii. Impartasesc mult mai multe in comun. Iar extremistii nu prea fac diferenta. De ce-ar face-o?

De fapt batalia abia acum incepe. Iar ea nu se va da cu derbedei de duzina cu  niste cocalari anosti si excesiv bagati in seama. Ci cu un inamic infinit mai periculos. Nu se va da nici cu gayutii care castiga concursuri de muzica usoara si fac niste crizutze cvasiideologice ca sa te convinga sa-i accepti pe dezmostenitii traditionali, ci cu camasile brune care au ca scop sa te stearga definitiv – si daca se poate in tacere – din lumea lor. Iar pentru prima data dupa razboi, azi reprezinta o treime din politica europeana.

de Tudor Dumitrascu