Acum, la nivel de principii. Faceți abstracție de nume, priviți numai faptele. Ne întrebăm de ce ne-a ieșit, cum ne-a ieșit, tranziția. Și acum ne uităm ca tâmpiții la ce ne-a ieșit, și nu ne vine să credem ce vedem. Întrebarea este: putea ieși mai bine? Pe ce ne-am baza credința asta, a ”mai bunului, dacă am fi fost așa, sau pe dincolo”? Dacă suntem onești, pe nimic! Și, să fim cinstiți: ne este chiar mai bine decât binele pe care l-am fi putut produce noi, cu ce știam, și puteam.

Repet: asta nu are legătură cu sistemul politic, cu forma de guvernământ, cu calitatea politicienilor. Monarhie sau republică, sistem pluripartid sau cu partid unic, democrație sau totalitarism, toate au eșuat, mai mult sau mai puțin, pe aici. Motivul este simplu: nu există o masă critică, pe care să se bazeze niciuna dintre ele. Pentru că toată modernitatea noastră, începută cam pe la 1821, și accelerată de ocupația rusă din Principate, care a introdus instituții de tip occidental, un sistem legislativ scris și relativ inteligibil pentru toți, care a organizat puțin spațiul administrativ, și accelerată după 1848, a stat sub semnul crizei de identitate.

Nici acum nu știm cu adevărat cine suntem. Iar Caragiale a descris asta cel mai bine, ”Scrisoarea pierdută” fiind exemplară în ceea ce privește criza identitară. Am tot oscilat între Orient și Occident, am amestecat valori și principii, am găsit cele mai bizare explicații pentru eșecurile noastre, cel mai frecvent invocat, din lene de gândire, fiind cel cu ”popor ortodox, la ce să te aștepți de la el?” Greșit! Suntem creștini, asta este suficient! Catolici, ortodocși, luterani, greco-catolici, astea nu sunt decât semne ale unei deveniri istorice. Nu ortodoxia ne-a ținut în subdezvoltare, ci condiția de națiune ocupată, la margine de Imperii. Am pus mai toată energia și resursele în efortul de a ne construi ca națiune, și de a ține construcția în picioare, și nu ne-a mai rămas mai nimic pentru modernizare și dezvoltare.

Fără dezvoltare modernizarea nu are sens, e doar o formă fără conținut. Iar dezvoltarea nu este posibilă fără o identitate a națiunii. Din identitate derivă toate alegerile pe care le facem, ca proiecte de viitor. Până acum am ales supraviețuirea. Sigur, în supraviețuire au intrat și Unirea cea mică, și Marea Unire, și WW I, și WW II, și industrializarea și urbanizarea din comunism, și aderarea la UE și la NATO. Dar am știut ce să facem, după toate astea? Știm acum ce să facem cu statutul de țară membră a UE și a NATO? Sau încă nu știm cine suntem, ca să știm, ce să cerem?

Am experimentat, în ultimele trei decenii, un proiect de viitor care însemna reîntoarcerea în Raiul interbelic. Și ce însemna el, raiul? 80% populație rurală, analfabetism în proporție de masă, un regim politic care a oscilat între o palidă democrație și o vioaie și iute la mânie dictatură? Fără vot universal( atâta vreme cât femeile nu puteau vota, iar bărbații erau fie descurajați să voteze, fie prea puțin informați), cu oameni trimiși în închisori pentru opțiunile lor politice, mulți dintre ei ”vinovați” pentru că cereau o democrație demnă de acest nume, respectarea drepturilor și libertăților constituționale. Da, și în comunism s-a stat la închisoare din motive politice. Se stă și acum. Poți construi o democrație cu închisoarea? Bine, pa!

Cele peste patru milioane de români care lucrează afară sunt o problemă în plus pentru o construcție identitară, dacă am mai vrea s-o facem. Dar nu mai vrem. Ni se pare că este inutilă. Dacă avem supraviețuirea în sânge, ce ne mai trebuie altceva? Solidaritate? Proiecte naționale? Luptă pentru drepturi și libertăți? Demnitate? Și atunci? Atunci nimic!

de Constantin Gheorghe

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.