Necazul cu a te opune extremismului este ca vei fi inevitabil acuzat de extremism. E din ce in ce mai limpede ca suntem moderati doar in masura in care propria noastra optiune sau tendinta extrema este lasata sa existe in liniste, fie ca este o apetenta mai mult sau mai putin fatisa pentru bigotism sau xenofobie sau, din contra, spre egalitarism utopic, corectitudine politica idolatrizanta sau alte bazaconii inrudite.

Cine, Doamne iarta-ma, ar recunoaste asta? Observi cu stupoare ca se exerseaza la greu inclusiv populismul elitist, demagogia democratica sau alte paradoxuri d-astea nascute din necesitatea multora de a impaca ceea ce cred cu ceea ce stiu ei ca suna bine. Se declara toleranti cu cei pe care ii vor exclusi explicand doct si nonsalant ca-n au nicio problema cu minoritatile dar doar daca se supun integral si fara sa cracneasca majoritatii sau, invers, solicitand expres ca discriminarea pozitiva trebuie transformata in religie, deplangand drama femeii care se lasa pleznita peste fund pentru avansare.

Idiotenia creste exponential cand e vorba despre credinta. Intre ateismul analfabet care exerseaza discursul despre cruciade si inchizitie si bigotismul injectat care declama despre o noua oranduire amish like, aproape ca nu exista nici macar o pozitie de mijloc. Cel putin nu exprimata. Nici n-ar avea sens, Normalitatea este extrem de dificil de dezvoltat in propozitii, e banala, o traim majoritatea dintre noi dar ne plictiseste intens. Intr-un text scris cu doi ani inainte de alegerile americane care l-au adus pe Trump la putere, cineva avansa ideea, nebuneasca pe atunci, ca idiotul va fi ales din simplul motiv ca pare funny sa apesi pe butonul cutiei cu surprize intr-o lume care nu-ti mai oferea suficienta drama. A avut dreptate. Explicatia despre blazarea suburbiilor americane lafaite in prosperitate parea absurda. Cine si-ar fi imaginat ca milenalii sunt satui de atata bine si ca habar n-au cum e sa fie rau? Distopiile televizate ale unor lumi eroice aflate in lupta cu raul absolut dar concret si cuantificabil doar sporesc viteza sangelui cand e sa stabilim cu precizie dusmanul. Popii si catedralele sau gayutii si liberalii, „leftistii”, cumva simti nevoia sa te pozitionezi. Pentru toti acestia mijlocul inseamna extremism chiar daca, iar paradoxal, il exerseaza masiv in viata de zi cu zi. Dar e atat de boring… Practic niciun articol din presa maistream occidentala nu evita alarmismul apocaliptic intr-un fel sau altul, ce sa mai vorbim despre DailyMail sau alte gunoaie fatis propagandistice. Daca nu mor plauzibil de sadic toate personajele din serial frustrarea colectiva e paroxistica. Se cere refilmarea…

Nu stiu inca daca nu cumva ne e atat de sete de razboi dupa atata pace. Si daca ne hranim nevoia asta cu tot ce putem, fiind siguri ca razboiul e o realitate intermediata de un ecran in fata caruia putem sa ne rontaim linistiti chipsurile. Daca nu cumva moartea a devenit o bizarerie indepartata, la fel cum a fost in primul razboi mondial cand tinerii englezi, carora o lume prospera le vanduse ca plauzibila povestea cavalerismului eroic, s-au batut la propriu pentru inrolare doar ca sa moara in masa in masacrul din transee. Cum ar fi fost sa le spui lor despre moderatie? Riscai batjocura si excluderea sociala instantanee. Erai un las…
Cum sa nu cumperi utopia patriotica?

Cum sa explici ca metafora goala dar epica este doar un procedeu literar nu o viziune pentru viitor?

de Tudor Dumitrascu