Rebreanu spune în Pădurea Spânzuraților că „inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, şi de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna… Ce minunat ar fi … dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!”.

Totuși, dacă blamăm mintea, asta se datorează refuzului ei de a renunța la controlul cauzelor și al repercursiunilor presupuse a fi în afara analizei. Profanatoare prin natura ei, deci, câteodată. În dualismul tradițional gândirea și simțirea se află la capetele opuse ale spectrului. Gândind, analizezi; simțind, trăiești.

Reflexivitatea se naște din capacitatea fiecăruia de dedublare: acționăm, apoi ne retragem în noi înșine pentru a ne putea privi pe ecranul minții. Ca niște țestoase; când ieșim din carapace trăim, ne exteriorizăm iar când intrăm în carapacea gândirii, reflectăm, ne interiorizăm. Boala pare a fi interogarea excesivă a conștiinței de sine, apărută din incapacitatea de a împăca privitul cu privitorul.

Voi cum împăcați contrariile, respectiv gândirea cu simțirea?

de Constantin Nica

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.