Muribunzii. Nu de moarte le e frică, i-am văzut. Poate de necunoscutul de dincolo de secunda fatală. Dar nu, nici așa. O frică este, totuși. Nu e însă una paralizantă, nu e o spaimă, nu e o groază. E o frică unică, ceva ca lumina unei dimineți oarecare (se știe cum numai diminețile dau senzația asta ireală aproape a unicității, toate și fiecare în parte). Așadar nu e necunoscutul. Cum i-ar putea fi cuiva frică de ceea ce de fapt nu știe? E tocmai înfiorarea pe care cunoașterea o imprimă. Sufletul pleacă treptat, e ca o efracție filmată cu încetinitorul. Singura amprentă care rămâne vizibilă e cea a cunoașterii acestui moment inevitabil.
de Mario Barangea