Credința, dintre toate modurile de locuire, mi se pare cel mai puțin evidentă.
A o lucra e o treabă ascunsă, de continuă introspecție. Aproape orice expunere a ei mi se pare ostentativă, ireversibil stridentă. Și, în plus, nu poate fi altceva decât un subînțeles. Fără îndoială cel mai rezistent subînțeles al vieții.
Îmi închipui un cerc al acestei încredințări, un spațiu al interiorității simplu și desăvârșit la care cunoașterea (alt cerc – deschis) se apropie tangențial, făcând din punctul acela de atingere un nucleu de reziliență.
Un moment de intersecție care intensifică posibilul până când acesta devine necesitate.
Apoi ne facem prezenți în ce ni se întâmplă.
Iar ce ni se întâmplă e necesar să ni se întâmple.
Dar asta e doar închipuirea mea. Totuși, întâmplările în care ne găsim sau ne pierdem au în fundal o liniște. O simt, mă tulbură, mă încearcă. E ca și cum toată realitatea nu ar fi altceva decât o înșiruire de ecouri, o succesiune de reverberații ale unui sunet originar – în el însuși estompat de propria-i imensitate. Liniștea asta ca un loc cu o teribilă gravitație, ca un Zeu care nu-mi dă voie să fiu cu totul prezent aici, dar nici cu totul absent de dincolo.
Atracția asta enigmatică spre interior, pe care mi-e greu s-o explic deși, paradoxal, e cea mai limpede caracteristică pe care o am. Dar altceva ce-i interiorul, vorba unuia mai vechi, decât un Cer mai intens?
de Mario Barangea