PROFESORILOR MEI, CU DRAGOSTE … CHIAR DACĂ … “Și CAII SE ÎMPUȘCĂ, NU-I AȘA?“

Sunt un cadru didactic oarecare din încă “eterna” și “fascinanta” … noastră țară. Si… DA! Încep să cred că am nevoie de ajutor! Pentru că mă tem. Nu atât pentru mine ci pentru elevii/studenții noștri dragi, pentru toți cei din jurul meu. Vorbesc din punctul meu de vedere. Dar… eu, de fapt, undeva… în mine … cred că am abandonat într-o măsură semnificativă să mai “lupt” așa cum o făceam în alte timpuri. Eu … îndrăznesc să spun sau să strig: MĂ TEM.

Privesc in jurul meu … Apocaliptic.

Din Martie 2020 sunt, alături de mulți alții ( “de-o făptură și de-o seamă”)… în “telemuncă” … susțin cursuri de acasă și încerc … ÎNCERC !!!! … să îmi susțin moral discipolii mediului nostru academic. Așa cum face fiecare educatoare, învățătoare … așa cum încearcă fiecare cadru didactic. Dar … pe mine, pe noi, pe TINE (în sens generic), Stimate Domnule PROFESOR … cine ne/te susține? Cui să ceri ajutor când simți că nu mai poți? Cui… când simți că totul se prăbușește… iar tu … zâmbind, pentru că nu îți permiți să nu ai zâmbetul pe buze (nu îți revendici, se înțelege, statutul de “erou”, pentru că, în fond, nu te reprezintă … pentru că TU … îți faci doar datoria), împreună cu ea, cu Lumea… te scufunzi în tine, ușor, ușor.. tăcut… adesea neștiut de cineva, în propria-ți cădere … pentru că TREBUIE SĂ RĂMÂI OPTIMIST. Inovează-te, Domnule Profesor! Poate vei primi ceva puncte la birocraticele evaluări sau… nu… depinde de … unele… de altele… subiective și, din păcate, de foarte multe ori… de “încrengăturile” politice .

Da… și profesorii au nevoie de ajutor! Chiar dacă… “Și caii se împușcă, nu-i așa?”…

Într-un segment banal cotidian, ieri… am iesit să îmi fac cumpărături diverse … și, deja azi, mă simt… “ciudat” . SARS COV 2!

Oameni pe străzi. Cu mască, abrutizați, marcați de conștiința non sensului … văd o doamnă… pe o stradă oarecare…. S-a oprit în fața mea. Îi era rău. Am întrebat-o dacă trebuie să sun la 112. “Nu”… mi-a răspuns … “obosesc” dar … îi era frică. Femeia aceea oarecare… de pe o stradă oarecare… dintr-o țară oarecare … de o planetă oarecare… este EROU. EROU ANONIM. Pentru că încearcă să supraviețuiască fără a împovăra pe cei din jur.

Ne temem. Toți. Pentru că acum trăim frica la superlativ.

Ne “plecă” oameni dragi… Zilnic îmi monitorizez saturația de oxigen… temperatura, gustul și mirosul. Respect și îndemn la respectarea tuturor regulilor… contextului.

Ca simplu cetățean al “satului global” trăiesc un Timp al Exclusivității supus schimbărilor și reașezării existențiale.

Mulțumesc că încă îl pot trăi deși, uneori, am senzația că … am murit, poate, deja, încet … în noi … și, apoi, în fapt… Murim … ceea ce poate fi doar o fațetă a realității : “Moartea este singura certitudine”… se spune… și … acest fapt reprezintă un adevăr de netăgăduit.

PS: Nu îmi rămâne decât să rostesc, convinsă de profunzimea mesajului: “DOMNULUI PROFESOR, CU DRAGOSTE”!… PREȚUIRE ȘI RESPECT … deși nu prea am găsit așa ceva în discursurile oficiale. Și… mă tem… că nu voi găsi…

de Mariana Cojoc

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.