Au trecut mulți ani de pace de la ultimul Mare Război. Poate îndeajuns de mulți pentru ca pacea să fie echivalată stagnării. E vizibil că trăim ani în care ordinea veche se schimbă. Gheața de sub picioare se crapă începând cu o infimă fisură. Pe nesimțite, imperceptibil, cu noi fiind atenți la alte lucruri – neimportante, minore, obscure.
Avem două soluții: suntem ori lucizi, cu mintea trează, făcând efortul de a înțelege ceva esențial din ce se întâmplă
sau rămânem dormind pe noi, preocupați de amănunte stupide.
Ideologiile au devenit irelevante, morala publică e pe targă, principiile sunt contaminate de utilitarism. E o lume urâtă, să recunoaștem deschis, dar confortabilă. Culmea e că nu găsesc nimic absurd în ce se întâmplă. Dimpotrivă, există o logică în mersul lucrurilor: cea a regresului. Nu e pesimism în toate rândurile astea. E îngrijorare, e neliniștea aceea pe care o constați când observi că binele (comun) e asediat. Ce mai poate da creștere într-o lume de crepuscul?

de Mario Barangea