Școala este locul unde copilăria se termină în fiecare zi. – Costel Zăgan

Se întâmplă uneori să apară un eveniment care te obligă să reflectezi asupra tuturor aspectelor vieții tale. Sunt puține astfel de întâmplări, de regulă evenimente foarte mici ne macină viața, și ajungem să ne pierdem în ele, fără a mai vedea imaginea de ansamblu. Dar universul nu rămâne niciodată dator, și, dacă nu ai înțeles că ești o individualitate, dar nu ești singur, ci în inter-conectivitate, intervine, din timp în timp, o erată la viață, care îți arată ce aspecte trebuie să reconsideri. Și, tot de regulă, aceste evenimente grandioase sunt violente, agresive, te scutură din temelii, dau cu tine de toți pereții, spre a te trezi, analiza și reconfigura.

”Trăim vremuri interesante” – este expresia unei perplexități mascate. Suntem de fapt surprinși, cu garda jos, nepregătiți, vulnerabili, ni se văd bubele cele mai ascunse, erupe puroiul, agonizăm. Și fiecare nație (re)acționează după cum îi e specificul.

Uitându-ne în ograda noastră, vedem cum evenimentele de criză conturează trăsăturile naționale. Avem o problemă, ce facem cu ea? Pe principiul ”hai să vedem cum o mermelim”, fiecare se descurcă cum poate. Remarci într-o primă fază bășcăleala. Nimic nu poate fi atât de serios, cât să fie luat în serios. Așa încât nici provocarea nouă nu poate fi ”atât de groasă”. Facem mișto de tot ce se poate, pentru că umorul salvează poporul. Ceea ce nu e neapărat rău, dacă practici auto-ironia, pornită dintr-un spirit de cunoaștere proprie și asumare a imperfecțiunilor, aceasta creează premisa schimbării, pentru că ești și tu conștient că așa nu mai merge.

Apoi e faza segregării. Sunt gășcuțe, fiecare cu crezul ei, cu opinia ei, și, evident, comportamentul ei. O parte gândește: dacă sunt reguli, astea sigur vin dintr-o conspirație, de ce să le respect?! Forțe și interese oculte, illuminati, bogații planetei etc – toți ceilalți sunt responsabili, numai eu nu. De partea cealaltă, habotnicii, care nu își pun întrebări, execută, se alimentează doar cu opiniile partizanilor lor, care critică răzvrătiții sau orice e diferit de ei. Fac procese de conștiință tuturor, mai puțin lor. Această fază iarăși nu e neapărat rea, pentru că uniformitatea de gândire denotă un spirit critic mort și-o creativitate îngropată. Acestea există din relevarea diferențelor, contrastelor, luptelor de idei. Condițiile pentru progres sunt versatilitatea și tolerența.

A treia fază este creativitatea. În funcție de caracterul fiecăruia, găsirea soluțiilor creative de a depăși sau supraviețui unei situații, diferă de la moralitate la imoralitate. Regulile nu au fost niciodată o problemă pentru poporul român. Procedurile le-am făcut ca să avem și noi, să vadă lumea că și noi suntem în stare. Dar ceea ce respectăm, de fapt, este credința interioară: să îmi fie mie bine, las-o că merge și așa. Sunt două modalități de supraviețuire: conformarea – și intervine selecția naturală; și creativitatea – o luptă care pe care, câștigă cine poate mai mult. Faza creativității are marele avataj al progresului. Deși există o oarecare rezistență în adn-ul nostru intelectual, dat de negare și neacceptare, soluția pe termen lung nu este conformismul, ci adaptarea, găsirea unui nou mod de viață în mediul ostil. Noul mod de viață, care va integra mediul inițial ostil, va deveni stil de viață. Și umanitatea va găsit o nouă cale în procesul său evolutiv. Evoluția nu înseamnă întotdeauna superior celui de dinainte. Ci poate însemna doar complex, un mecanism care a dat dovadă de adaptabilitate. În funcție de mijloacele găsite pentru a realiza această adaptabilitate la nou, putem vorbi de superior sau doar complex.

Aceasta este școala vieții. Ceva din exteriorul nostru ne furmizează date pe care noi trebuie să le operăm. Este școala la care învățăm singuri, la care ne alegem profesorii, la care ne lăsăm singuri corigenți. Și oricât am vrea să instituționalizăm o astfel de școală, acest lucru nu ne iese decât la nivel declarativ.

Dacă vrei să știi ce fel de școală ai sau vrei să ai uită-te la interesele factorilor decizionali ai acestei lumi. Că ne place sau nu totul se învârte în jurul finanțatorilor. Dacă finanțatorii își doresc o piață de sclavi, vor crea un sistem educațional în acest sens. Dacă finanțatorii cred că suntem prea mulți, vom fi educați în sensul respectării drepturilor, ca să avem o ocupație cu ce să ne omorâm. Dacă va fi nevoie de haos, decridibilizezi orice, mărești consumul de circ, educi online/on air/any on.

Nostalgicii fac apologia unui sistem educațional trecut, căruia îi recunoaște niște piloni în formarea de caractere morale. Și ca o persoană cu o anumită experiență de viață, trecută prin mai multe școli, m-am întrebat dacă există adevăr în afirmația ”în vremea mea școala însemna ceva”. Ce s-a schimbat în felul de a aborda viața al omului actual?

David Brooks evoca în Drumul spre caracter faptul că oamenii au pierdut cu timpul o brumă de umilință, o ecologie morală de secole care îi încuraja să fie mai sceptici în privința dorințelor lor, mai conștinți de propriile slăbiciuni, mai concentrați pe combaterea defectelor propriei naturi și pe transformarea slăbiciunii în putere. Oamenii cândva nu simțeau că fiecare gând, sentiment și realizare ar trebui împărtășite imediat cu lumea largă. Că am asistat la o mare schimbare de la o cultură de umilință, la cultura a ceea ce s-ar putea numi Marele Eu, de la o cultură care încuraja oamenii să se gândească cu umilință la ei înșiși, la o cultură care îi încurajează să se vadă drept centrul universului.

Cu siguranță că vechile sisteme au avut limitele lor și neajunsurile lor. Problema nu e care sistem este mai bun, ci care servește omului mai bine. Nu trebuie să rămânem cantonați decât în acele practici care dau rezultate, care servesc interesului umanității, care îl mențin pe om în contact cu sine și cu tot ceea ce îl înconjoară, care îl responsabilizeză în raport de sine și de ceilalți, în respect cu mediul în care trăiește.

În ultima perioadă am trăit într-un amalgam de stări, pentru care nu eram pregătiți. Am asistat la abordări și abordări. Fiecare țară are povestea ei. Eu m-am uitat la a noastră. Da, avem un specific, cel al imitației și adaptării imitației. Iar originalitatea vine din reinterpretare. Ăsta este stilul nostru. Poate este și asta o treabă, nu știu, nu m-am decis, și nu aș vrea să judec, oricum, prea mult.

Ca exponent al breslei care propovăduiește învățarea, am asistat neputincioasă la înfruntarea unei realități. Suntem praf: profesional, logistic, uman. Pe noi ne surprinde orice. Iar istoria noastră are doar date, nu și învățăminte. Nu există leadership (pentru că cei capabili nu sunt lăsați să se vadă), nu vrem să învățăm, nu avem har. Dascălii care își făceau treaba cu dedicare și înainte, și-o fac și acum. Profesorii care discriminau elevii pe motive se docilitate la sistem, o fac și în sistemul online. Incapacitatea de a te apleca asupra celui mai slab și a nu-l corcoli tot pe cel care știe, este la putere. Sunt dascăli care nu știu pilda lui Isus, ”am venit pentru cei păcătoși”. Este mai comod să lucrezi cu vârfurile, decât să cobori în groapa cu lei, să își bați capul cu copiii singuri care caută atenție, care nu au răbadare cu metodele depășite, care au voce și te sancționează când nu ești modelul pe care îl propovăduiești. În învățarea aceasta promovată online s-a văzut mult mai bine. Nu ai acces într-o clasă, acolo e doar profesorul cu elevii săi, nu îi vezi comportamentul și cum construiește relația cu discipolii săi. Când lucrurile s-au mutat pe platforme, vizibile și altor ochi, am văzut o realitate: școala nu e un laborator de idei, ci o mașinării de transmis date; nu e templul maestru-discipol, ci ordonă și ordonează; nu e har și chemare, ci un chin de ambele părți. În zilele acestea copiilor nu le lipsesc decât foarte puțini profesori. Lor le lipsesc relațiile, pe cele mai multe construindu-le cu colegii lor, cu afinități, interese și apăsări comune, nu profesorii care nu știu să îi asculte, să îi susțină, să îi încurajeze, să le valorizeze cele mai speciale calități ale lor. Școala e devenit un acoperiș de bazar, dar nu de suflete.

Profesorul este cineva care vorbește în visul unui copil. – W. A. Auden

de [alt eu]

Acesta este un site cu caracter informativ și educativ . Publicam aceste informații pentru cunoștințele culturale ale publicului. Dacă doriți să eliminăm o postare sau să facem modificări, vă rugăm să ne contactați. Nu intenționăm încălcarea dreptului de autor.