Cu denominatia national-comunista e cumva simplu: a Neamului nu putea sa fie decat langa a Poporului, bineinteles, pentru ca desemneaza edificii exclusiv interzise plebei in proportie de 80 la suta, minim, din suprafata. Dar din motive evidente de marketing n-o sa poti sa numesti piscinele, birourile sculptate, salile de fitnes, parcarile de mertzane, altfel decat apartinandu-ne noua tuturor. O chestie pe care nu si-a permis o nici macar Rusia oligarhica si autocefala in biserica ei, la fel ca a noastra. Nu mai vorbesc de occidentul decadent care n-a avut inspiratia sa-si numeasca Domul din Koln ca fiind „al Patriei”, nici Sagrada Nationalista nici Notre Patriotarde, nicicum. Nici n-aveau cum. La 1400 cand era gata Notre Dame, bisericile erau strict legate de Dumnezeu nu de branding, regii Frantei, unsii divinitatii, nepermitandu-si nici macar atunci sa amestece lucrurile. Interesant pentru spiritul profund nationalist si politic al branding-ului BOR este si limitarea la maxim a asocierii evenimentului de cu simboluri si personalitati externe. Legitimarea pur formala pe care a adus o cu sine patriarhul ecumenic al Constantinopolului, care, intre noi fie vorba, este un rege fara tara si deci fara vreo vointa proprie, l-a facut pe Daniel sa-si permita sa sara de pe lista de invitati patriarhiile sarba, bulgara, greaca, ba chiar si p-aia rusa ca sa nu mai vorbim de noua si schismatica biserica ucraineana. Prea fericitul nu are treaba cu ortodoxia rasariteana, nu intarirea si unitatea credintei a fost in nucleul intregului demers ci strict sugestia puterii. Care pastreaza in tusele sale cele mai profunde o asa zisa declaratie de independenta foarte apropiata, in liniile sale generale, de spiritul lui Ceausescu. Exista acolo un mecanism pe care, cu oricate argumente, de la estetice pana la simbolice, am incerca noi sa-l demontam, supravietuieste la 30 de ani de la prabusirea comunismului. Iar Daniel stie asta foarte bine. Cainii latra, caravana trece. Si trece printr-o noua mascarada de cult al eroilor care au murit desculti si flamanzi, dar, nu i asa, asta n-a fost treaba bisericii. Cei doi monstri din mijlocul orasului nu sunt deloc ai poporului, neamului, martirilor, dar ii prosterneaza pe enoriasii bisericii, la fel ca si pe cei ai nationalismului de esenta dura, intr-un vartej simbolic cu aproape nimic diferit de frica pe care poporul nemancat o resimtea in fata in fata Bastiliei in dark age-ul european. La noi puterea salasuieste inca in colosi de piatra si armatura, de fapt, nu inca, e din ce in ce mai bine infipta. Nu in eleganta destul de neopulenta a Elysee ului, in usa de casa inghesuita de pe Downing street 10, nici macar in aprenta familiara de caldura a Casei Albe. Nu! Gigantescul non-utilitar (nu-l numesc monumentalism din ratiuni estetice si culturale) care se termina in Europa in secolul 18, maxim 19, sub presiunea iluminist-romantica, isi retraieste aici forma cea mai brutala si perfida. E mai simplu de inteles de ce dezbaterea catedrale vs spitale a fost falsa. Si de ce bisericii i-a convenit genul asta de distragere a atentiei. Nu despre nevoie a fost vorba vreodata ci despre cum avem de gand sa impachetam simbolic, in termeni de raport de forte si de putere, intreaga poveste. Iar sacralizarea la modul real nu a avut loc ieri. Ci in momentul in care mastodontul de beton a primit actele oficiale de „al Neamului”, probabil unul dintre cele mai autarhice, mumificate si mai lemnoase cuvinte-simbol din anturajul puterii de la Bucuresti de la Carol al 2 lea incoace. Infailibil pentru cel putin doua treimi din poporul asta, complet nesemnificativ pentru ceilalti.

La care s au adaugat ceata, noroiul, macaralele si multimea care s a calcat in picioare…

de Tudor Dumitrascu