Cu riscul de a supăra încă vreo câteva mimoze, țin să atrag atenția că avem o mare belea: criza forței de muncă atinge acum agricultura. Și nu e tocmai simplu de rezolvat. Mă tem că aici nu va fi suficient să crești puțin salariile.

Simplificând, ca și în cazul industriei, interesele celor de afară vor determina viitorul agriculturii românești. Și dacă interesele lor au fost, în industrie, în acord, până la un punct, cu interesele noastre, în agricultură lucrurile se schimbă. Drastic.

Așa cum arată Europa, acum, are supracapacități de producție în agricultura de tip industrial. Care determină un interes scăzut pentru investiții în Estul Europei, oricât ar părea de ciudat. Investiții extrem, extrem de costisitoare, care să suplinească lipsa forței de muncă, pe de o parte, dar și să maximizeze profitul, pe de altă parte. Între acest tip de agricultură, și agricultura de subzistență, nu se află mai nimic. La fel cum între marea industrie din România, dominată 100% de străini, și subzistența, nu există mai nimic. Abia în ultimii ani politicile Ciumei Roșii, de încurajare a formării de IMM uri, se construiește acest segment de legătură între cele două extreme. Dar rezultatele se vor vedea abia în 10-15 ani, cu condiția să nu vină niște tembeli precum Cîțu, să anuleze programele de sprijin.

Ca și în industrie, și în agricultură există o ruptură de generații. Generația celor care au făcut/lucrat în CAP uri și IAS uri dispare. Și cu ea cunoștințe, de la tehnologii la management, de la protecția mediului, asigurarea calității solului la gestionarea forței de muncă. Nu are cui transmite cunoștințele, cum nici generația industrializării socialiste nu are cui o transmite.

Ținând cont de caracteristicile geografice și climaterice ale României, probabil că mărimea optimă a fermelor mici și mijlocii are fi pe undeva între 300 de hectare și 1000 de hectare. Nu mă refer la mici ferme familiale, care ar avea o limită pe la 30 de hectare, să zicem. Mă refer la asociații agricole. Succesul este condiționat de investiții masive în utilaje și echipamente de prelucrare a produselor agricole, vegetale și animale. Ele nu-și pot permite să obțină profit din volumul producției. Profitul vine din valorificarea superioară a producției, și din diversitatea ei.

Cum să investești, când accesul la finanțare este extrem de scump? Cum să suporți costurile stocării producției, când nu ai capacități de stocare? Cum să vinzi producția, dacă accesul la rețelele de retail este prohibit, și nu ai rețea proprie de vânzări? Cum suporți costurile produselor cu ciclu lung de fabricație? Cum suporți costurile schimbărilor climaterice, când firmele de asigurării refuză să te asigure?

Știu, din păcate viitorul este al produselor modificate genetic, care reduc costurile, de la producție la distribuție. Dar să nu ne așteptăm să mai mâncăm produse cu gust. Nu va mai fi mare deosebire între varză și prună, să zic așa, în afară de formă.

Rămân la părerea mea: asocierea producătorilor și un sistem inteligent de subvenții reprezintă viitorul unei agriculturi cât mai aproape de tradițional, care să contribuie la păstrarea sănătății națiunii. Oricum trebuie să regândim din temelii mediul rural, de la accesul la educație și sănătate la oportunități de inserție în țesutul economiei românești, și mai departe. Sigur, nu vom discuta asta în campanie. Că așa suntem noi: avem altele mai bune de făcut, decât să gândim la viitorul nostru.

de Constantin Gheorghe