Primul film de care-mi amintesc e ”Salariul groazei”. Aveam cinci sau șase ani, locuiam încă pe Strada Mare, la Pitești, peste drum de Restaurantul Argeșul, punct obligat de trecere pentru taică-meu și gașca lui veselă, în principal medici și profesori, și, lipit de el, un cinematograf, Tineretului, punct obligat de trecere pentru maică-mea, pe atunci mare consumatoare de filme. Acum i-a mai trecut, nu prea mai iese din casă, și nici nu vede bine scrisul la televizor.

Pe măsură ce am crescut, o zbugheam la film singur, sau cu frate-meu. Dar nu despre începuturile ”carierei” de cinefil vreau să scriu. Ci despre felul în care am integrat în viața noastră tehnologiile audio-video, și despre impactul lor asupra vieții noastre. Despre felul în care am reușit să păstrăm echilibrul între real și virtual.

Sigur, citeam foarte mult, maică-mea a fost bibliotecară o viață! Citeam cam tot ce apucam, fără metodă. Din asta am rămas cu o regulă: aceea de a uita ce am citit. Știu, sună groaznic. Și oricum nu se poate! Altceva vreau să spun: deși cititul îmi permitea să trăiesc și alte ”vieți”, am avut mereu grijă să rămân în realitate. Filmul, și apoi televizorul(am avut privilegiul, căci despre privilegiu este vorba! să putem cumpăra unul dintre primele televizoare fabricate în România sub licență japoneză) nu au avut impactul pe care l-au avut cărțile, deși, din punct de vedere al impactului emoțional cele două puteau fi mult mai puternice. Doar că impactul era efemer. Cartea îți dă mai mult timp de gândire. Lucru esențial.

Ei bine, dacă acum ne mirăm cât de rătutiți arată copiii, adolescenții și tinerii crescuți cu ochii în telefoane mobile, tablete și televizoare, să ne gândim la efemer. Emoțiile vin peste ei în avalanșă. Și pleacă la fel de repede cum vin. Fără să le dea timp să le rumege. Cantitatea de informații primită depășește capacitatea lor de a le procesa. Noi am reușit s-o facem, pentru că nu eram scufundați în acest ocean monstruos. Pe undeva cenzura din comunism ne-a făcut și bine: a dozat cantitatea de informații, a făcut-o digerabilă, ne-a obligat să folosim optim ceea ce aveam. Acum căutarea unui optim în materie este un non-sens. Înghițim orice, oricum!

Pe cei din generația mea Internetul nici nu ne-a surprins, nici nu ne-a vrăjit. Pentru că eram setați să abordăm critic realitatea, și aveam aparatul necesar pentru a separa realitatea de ceea ce însemna contrafacerea realității.

Ca de obicei, se va ajunge la saturație, la acel moment în care mintea va refuza să mai primească informație, pentru că, așa cum spuneam, nu o mai poate procesa. Dar ceva fundamental rău rămâne: incapacitatea de a mai separa realul de virtual. Asta e moștenirea otrăvită a exceselor lumii digitate. Va fi, îmi pare rău să o spun, o generație pierdută. Nu din cauza unui război, a unui cataclism social, ci din cauza proastei folosiri a unei tehnologii. Avem la ce medita…

de Constantin Gheorghe