Cand Aliatii au hotarat ca Germania trebuie strivita sub capitularea neconditionata au stiut ca asta era singura cale de a reconstrui o societate nemanjita de nazism. Sunt multe pareri pertinente despre cat de gresita a fost decizia asta, despre cum razboiul s-a prelungit, au mai murit niste milioane, rusii au ajuns la Berlin, ok, dar macar au reusit sa impiedice vreun Borman sau Keitel sa explice poporului cat de disidenti fusesera ei in fata lui Hitler. Himmler se visa partenerul de dialog al aliatilor inca inainte ca primele bombe sa cada in Berlin. Orice alta forma de incheiere a razboiului ar fi adus esaloanele doi si trei in prim plan. Orice fel de negociere sau armistitiu ar fi legitimat calai ca acestia de mai sus. Experienta de dupa primul razboi demonstrase exact cum revizionismul si haosul produs de instigatorii si profitorii infrangerii va declansa in timp o isterie si mai mare.

Asta a fost o poveste posibila pe vreme de razboi mondial. Nerepetabila, corect. Caderea comunismului in 89 a fost o negociere nu o capitulare iar esaloanele inferioare au facut ceea ce era de asteptat sa faca: au profitat.

Dar diferenta fundamentala este ca probabil nici macar Himmler sau Borman n-ar fi avut tupeul sa condamne nazismul cu vituperarea cu care Basescu a condamnat securism-comunismul. Sa declanseze un asemenea mecanism infernal de acoperire a unor probe, martori, documente si cate si maj cate, vreme de 30 de ani!! Imaginati va ce caracatita s-a ocupat de asta! Ce monstru a lucrat pentru o astfel de intreprindere imensa! Nu e ca si cum stergi mesajul din telefon ca tocmai ai futut -o pe una aiurea, e necesar un aparat birocratic urias ca sa nu razbata practic nimic.

Nu stiu, stiu ca ne put Dragnea sau Nastase, dar sa-mi spuneti si mie daca sesizati vreo diferenta dintre interventiile lor imorale in functionarea statului si ceea ce tocmai am descris.

de Tudor Dumitrascu